Mugur Ciumăgeanu, psiholog clinician: Relația cu device-ul nu creează adicție. Adicția vine din lipsă de stimulare, din nepriceperea adultului de a oferi o alternativă mai bună, din izolarea socială a copilului și adolescentului

Interviu preluat de pe www.republica.ro. Mulțumim.

Un copil care stă la nesfârșit pe un joc sau navighează fără rost pe youtube își umple timpul care a fost golit de relație, de contact sau de nepriceperea părintelui de a-i oferi la schimb ceva relevant, spune psihologul clinician Mugur Ciumăgeanu.

Interviul pe scurt:

• Nu se pune problema să nu oferim acces la tehnologie adolescenților/copiilor. Tehnologia nu este un dar pe care un adult să-l dea copilului, tehnologia este în momentul acesta mijlocul spre un nou limbaj de comunicare.
• Copilul este prieten cu digitalul pentru că acolo vede o promisiune. Ca părinte pot să-l învăț strategii de selecție a temelor de explorare, să-i propun riddle-uri sau challenge-uri care să-i pună probleme critice,
• La un moment dat, căutarea nesfârșită trebuie să capete sens, că opțiunea aparent nelimitată pentru teme și issue-uri trebuie să fie canalizată și centrată pe interese și pe relevanță.
• În secolul XXI, adulților-părinți le este oarecum frică de explozia digitală. Pentru că, la fel ca generațiile lor de părinți, care acum stau adânc înfipți în pensiile lor (unii dintre ei cu cont de facebook), nu înțeleg până la capăt cum copiii lor își pierd timpul cu „prostii”.

Poate un copil să aibă o dezvoltare din punct de vedere al relațiilor sociale dacă trăiește într-un mediu cu zero acces la tehnologie? Poate fi accesul limitat la tehnologie motiv de bullying în fața celorlalți colegi/ prieteni/ membri ai grupului?

Secolul XXI ne pune, vrem nu vrem, în fața unui amestec foarte complex de etichete și maniere sociale – competențele noastre de comunicare, cele emoționale, dar și cele cognitive, presupun un blend (pentru a folosi un termen englezesc mult mai potrivit) de interacțiuni deprinse off- și online. Vorbim azi, în era alfabetizării digitale universale, de netichetă, de afundări într-o jargoniadă și personalizare a comunicării care imaginează un nou limbaj al socializării. Drept urmare, privarea unor adolescenți/adolescente de tehnologie (sau lipsa accesului la aceasta), reprezintă un handicap și un motiv solid de marginalizare și/sau automarginalizare.

Nu se pune problema, deci, să nu oferim acces la tehnologie adolescenților/copiilor. Tehnologia nu este un dar pe care un adult să-l dea copilului, tehnologia este în momentul acesta mijlocul spre un nou limbaj de comunicare. Blocajele de comunicare și interdicțiile devin din ce în ce mai vizibile inter-generațional, dar și intra-generațional uneori ( – să ne raportăm, numai, la cât de mare este nedumerirea unui adult în fața universului Minecraft, numai pentru a lua un exemplu la întâmplare – un univers al spațialității plictisitoare pentru părinte, dar fascinante prin reiterație pentru copil).

Fără poziționări la extremă, care e cea mai potrivită soluție pentru părinți și profesori ca să ofere și acces la tehnologie, dar relația cu device-urile să nu fie una ce creează adicție?

Relația cu device-ul nu creează adicție. Adicția vine din lipsă de stimulare, din nepriceperea adultului de a oferi o alternativă mai bună. Din izolarea socială a copilului și adolescentului, din lipsa de sens a comunicării cu cei din jur, dintr-un milion de alte motive. Adicția este o înrobire în lipsă de altceva. Un copil care stă nesfârșit pe un joc sau navighează fără rost pe youtube își umple timpul care a fost golit de relație sau de contact. Sau de priceperea părintelui de a-i oferi ceva la schimb, ceva relevant la schimb.

Cum urmărești / sprijini copilul ca să navigheze cu sens pe internet și în digital? Cum ar trebui să simtă prezența adultului (profesor, părinte)?

Suntem adulți – hai să vedem ce-a fost pentru noi copilăria sau adolescența. Nu aveam mobile. Nu aveam tablete. Dar aveam teritorii de timp pe care simțeam nevoia să le umplem cu ceva. Aveam coduri și dispozitive de comunicare cu cei de-o vârstă cu noi. Îmi amintesc cum foloseam două cutii de cremă de ghete și o sfoară extrem de tensionată ca să comunic cu prietenul meu din blocul alăturat prin telegraf. Tânjeam cu toții după un semn de la adulți sau de la cei de-o vârstă cu noi care să aibă sens, să însemne ceva pentru noi. Primeam sau nu asta. Doar mediul era altul. Nevoia nu.

Eram cufundați analogic în copilăria noastră, cu cheia de gât, cu MTv-ul apoi și muzica lui lălăită la nesfârșit. Poate unii în cărți cu file de hârtie, mediul era altul. Nevoia nu. Unii dintre noi, ca adulți, am ajuns să fim însetați pentru că nevoia nu a fost întâmpinată. Am dezvoltat adicții. Am făcut depresii. Ne-am frânt. Alții nu. Am mers pe firul relațiilor. Am construit sens. Ne-am ridicat.

Ce diferă ca ipostază, dacă fac referire la cufundarea digitală? Mediul, nu nevoia. Un copil are nevoie de contact și validare. Are nevoie de limite și de afecțiune. Iar adultul, cel care are un mental analogic (dacă este din generația X) sau semi-analogic (dacă este un Y), este cel care trebuie să se adapteze la copil sau la adolescent. Să-i simtă sau înțeleagă nevoia de contact, de relație și de validare înainte de a-și spune problema mediului ca fiind (în mod eronat) esența problemei.

Care sunt cele mai bune modalități de a împrieteni copilul cu tot ce înseamnă digital? Cum să facem ca să ponderăm entertainmentul cu nevoia de socializare, nevoia de modern, nevoia de a utiliza la școală internetul & tehnologia?

Asta este – copilul este prieten cu digitalul pentru că acolo vede o promisiune. Promisiunea unui sens și a unui câmp (aparent) infinit de posibilități și variante. Nu pot, ca părinte, să-l împrietenesc cu un univers care îi este mult mai prieten lui. Pot să-l învăț însă strategii de selecție a temelor de explorare, să-i propun riddle-uri sau challenge-uri care să-i pună probleme critice. Să vadă și el (cum am văzut și eu analogic la vremea mea) că în țara lui internet-vodă nu umblă câinii010101 cu covrigi digitali în coadă. Că, la un moment dat, căutarea nesfârșită trebuie să capete sens, că opțiunea aparent nelimitată pentru teme și issue-uri trebuie să fie canalizată și centrată pe interese și pe relevanță.

Care sunt cele mai răspândite mituri legate de relația copil- tehnologie- internet?

Închei cu ceartă pentru părinți. Pentru că ei sunt cei care răspândesc mituri despre relația copiilor lor cu universul digital. Tehnologia nu creează adicții (lipsa relațiilor autentice da). Internetul nu este un teren minat și un ocean de balene albastre. E mai degrabă o grădină care trebuie plivită din când în când de buruieni. Dar s-ar putea să descoperi că adolescentul este un grădinar mult mai priceput decât tine. Relațiile digitale nu sunt mai artificiale decât cele analogice. Lipsa de competențe relaționale în realitatea lui față-în-față poate, dovedit științific, chiar crește curajul relațional.

În secolul XXI adulților-părinți le este oarecum frică de explozia digitală. Pentru că, la fel ca generațiile lor de părinți, care acum stau adânc înfipți în pensiile lor (unii dintre ei cu cont de facebook), nu înțeleg până la capăt cum copiii lor își pierd timpul cu „prostii”. Uităm că noi am crescut cu prostii analogice și râdem ciob de oală spartă digital.

Din 2025, Mugur Daniel Ciumageanu s-a alăturat echipei de formatori ai Asociației noastre. Este psihoterapeut specialist și formator în psihoterapie cognitiv-comportamentală, Lector Universitar Doctor – Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie și Psihologie, Director de de programe de formare la Asociația Română de Terapie Comportamentală și Cognitivă. Urmărește site-ul nostru pentru a afla când se organizează următoarele cursuri de formare în psihoterapie integrativă.