Oamenii nu reactioneaza la fel la aceeasi trauma

Interviu cu Psiholog Augustin Cambosie

Articol preluat din revista Psychologies. Mulțumim.

Ce e o trauma?

Augustin Cambosie:
 In momentul in care discutam despre trauma, avem tendinta sa spunem, o data cu toate formele de interventie posttraumatica (cu exceptia psihanalizei), ca e vorba numai despre trauma, de intensitatea ei, frecventa cu care actioneaza. Discutam daca e ceva repetitiv etc.

Psihanaliza e singura care pune altfel problema: ce este semnificativ este trauma, adevarat, dar mai semnificativ este impactul in plan subiectiv al acesteia.

Noi, cu totii, acceptam niste traume standard: un deces al unei persoane apropiate, un viol, un divort, o parasire, divortul parintilor este trauma pentru un copil, o molima, o boala grava, o meningoencefalita… oamenii nu reactioneaza la fel la aceeasi trauma.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este conferinta-internationala-apipc-2018-18.jpg

In cabinet intalnesc persoane care s-au confruntat cu un viol. Impactul asupra structurii psihice a fiecaruia este foarte diferit.

La unele, trauma a blocat existenta, din punct de vedere afectiv, de la trauma incoace nu s-a mai intamplat nimic. La altele, acel eveniment a provocat o reactie negativa foarte puternica.

Exemplul banal este ca multe femei, dupa ce au fost si violate, nu-si mai pot asuma propria lor sexualitate. Devin frigide, nu mai au libidou, dorinta de viata sexuala… asta e reactia posttraumatica.

Altele reactioneaza exact pe dos, inconstientul lor cauta situatia traumatica, spre a indrepta in acel moment necazul. A se citi culpabilitatea pe care femeia o simte legata de situatia respectiva.

Dati cateva exemple.

A.C.: Intalnim cazuri ciudate, inexplicabile din punct de vedere rational. Persoane cu un coeficient de inteligenta normal, violate de vreo trei sau cinci ori.

Daca intram in povestea violurilor, constatam ca mecanismele sunt aceleasi. Ele, victimele, au facut acelasi tip de greseala.

Nu este vorba de fiecare data de acelasi violator, dar uneori poate fi acelasi. De parca inconstientul victimei cauta violenta.

Si mecanismul care declanseaza acest fenomen este foarte bine explicat de psihanaliza, victima incearca sa scape de culpabilitatea pe care nu si-o poate asuma, pentru ca este inconstienta, repeta episodul, sperand ca de fiecare data va avea o alta rezolvare.

Ei bine, psihanaliza pune accentul in alta parte, nu pe trauma. Psihanaliza pune accentul pe semnificatia traumei, pe gradul de investitie afectiva in situatia care se dovedeste traumatica.

Asadar, intr-o astfel de situatie este importanta trauma, desigur, dar mai importanta este relatia, povestea de viata pe care se grefeaza trauma respectiva.

Daca eu, femeia, sunt violata de un individ abrutizat, si, logic, nu am nicio sansa sa scap, e una, culpabilitatea mea e mai mica, dar daca ajung sa fiu violata pentru ca dovedesc prea multa incredere, naivitate (si nu persoana din fata mea imi da acea incredere, ci identificarea pe care eu o fac intre ea si altcineva…), daca ma duc la el acasa sa-mi arate colectia de timbre, orice judecator se va intreba ce am cautat eu acolo la el, noaptea? De ce va sarutati daca tu nu voiai sex? Cat de viol a fost acel viol?

Psihanaliza pune sub semnul intrebarii, ea redefineste conceptul de trauma. Evenimentul poate fi traumatizant in sine, dar poate ca aici e ceva mai mult.

Evenimentul respectiv are mereu la baza o anumita relatie. Nu e vizibila in acel moment, nu in chip cotidian, poate nu azi sau ieri, dar trauma are in spate o istorie, nu incepe de la zero.

Psihanaliza spune ca pentru a putea sa rezolvi, trebuie sa intelegi, dar sa te intorci la semnificatia subiectiva a traumei respective. Debriefing-ul, vorbitul despre eveniment impreuna cu victima, e un lucru bun in primul moment, dar nivelul de profunzime nu e prea mare.

Facem ca americanii: cand moare cineva, vorbim despre persoana care a murit. Dar oare scapam de toate culpabilitatile pe care le avem in raport cu ea? Nu prea, doar ne descarcam, si convivialitatea ne ajuta sa acceptam mai simplu pierderea, dar asta se intampla la un nivel foarte superficial.

Psihanaliza vine si reconstruieste, prin regresie, traiectoria, istoria, trauma devenind doar o margica din lant.
 Si atunci, tehnic vorbind, impusti doi iepuri dintr-un foc: o data, trauma se demitizeaza, i se sparge soclul, si in al doilea rand, se intelege cauza care a putut provoca aceasta trauma.

Or, in intelegerea cauzalitatii reale, scapam de culpabilitatea aceea subiectiva. O data, trauma nu mai este ce a fost si nici nu o mai „finantez“ afectiv. Aceasta este diferenta dintre atitudinea terapeutica psihanalitica fata de trauma si orice alt tip de terapie.

Avantajul este, clar, de partea psihanalizei, dar avem si un dezavantaj: dureaza. Primul lucru pe care il face o victima care intra in cabinet este sa vorbeasca despre acest traumatism.

Terapeutul trebuie sa-l lase sa se descarce, desi scopul nu este acesta. Pacientul va spune la un moment dat: „Gata, ne-am terminat treaba, ma simt mai bine, pot sa dorm noaptea, nu mai sunt atat de speriat…“.

Ei bine, nu, de-abia atunci s-au creat conditiile de transfer-contratransfer pentru ca treaba impreuna sa poata incepe. Atunci s-a taiat abia varful simptomului, ca sa ne uitam la ceea este in spatele acestuia…

Si simptomul poate reveni daca nu este destul de adanc explorat?

A.C.: Daca analiza e reusita, nu. In alta forma de explorare, mai superficiala, da. Simptomatologia e declansata de modul cel mai primar de reactivitate umana, care tocmai pentru ca este atat de primitiv si structurat pe tot parcursul vietii devine foarte complex si greu de continut.

Pentru ca tot ceea ce ni se intampla in viata face apel la aceasta moneda cu doua fete, modul nostru de a reactiona, fie pe model depresiv, fie pe cel anxios.

Asta e exprimarea comportamentala a pulsiunilor noastre pe care trebuie sa le socializam in decursul vietii. Si atunci, daca lucrurile sunt doar scrijelite, la suprafata, depresia si anxietatea pot reveni oricand.

Adica oricand, conjunctural, se reface simbolic (atentie, nu fizic) situatia respectiva. A fost violata acum zece ani de zile, vede un film cu viol si recade in aceeasi simptomatologie.

Deci, nu putem fi siguri, in viata, ca nu vor aparea niste situatii care sa ne impinga la acelasi tip de suferinta, nu?

A.C.: Nu doar ca nu putem fi siguri, dar trebuie chiar sa ne asteptam! Asta, pentru ca principiul fundamental de functionare a aparatului psihic este repetitia. Asa functionam noi, asa suntem construiti.

Trauma poate surveni si la varste mature?

A.C.: Categoric, da. Cu conditia ca ea sa se lege de ceva care ni s-a intamplat in decursul istoriei personale. Daca trauma nu ar avea o semnificatie subiectiva, ea nu ar functiona ca trauma. Simplu. O uit repede, o depasesc. Daca eu imi pierd telefonul, ma oftic, dar apoi imi trece…

Dar in caz de trauma mare? Razboi?

A.C.: Uite, iti dau ca exemplu lagarele de concentrare. „Ce nu te omoara, te intareste“ nu este o vorba proasta. Supravietuitorii lagarelor de concentare s-au impartit in doua categorii: cei care au ramas socati, la limita dintre normal si patologic, ceilalti foarte puternici, pe care aproape ca nimic nu ii mai putea distruge.

Ce ii tinea in viata? Sa zicem dorinta de razbunare. Sau dorinta de a putea in final sa ierte… Crezul, faptul motivational. Dar acest exemplu este un unul foarte dramatic, insa avem parte in viata de zi cu zi de tot felul de mici traume. De exemplu, un coleg de la serviciu ne pune capcane sau suntem dezamagiti in amor, concediati…

Exista si traume colective?

A.C.: Sigur, in psihopatologia sociala. O trauma colectiva majora a fost holocaustul, comunismul, razboiul, epidemia. Gripa spaniola. Asta e o trauma mare. Dar traumele de genul acesta nu se repartizeaza la fel asupra noastra, in functie de valoarea subiectiva pe care i-o adaugam.

Una e pentru mine aceasta informatie istorica, alta e pentru cineva care a pierdut un strabunic foarte drag si important in familie in acele timpuri. Sau poate ca din cauza acestei pierderi, din cauza deprivarii afective sau materiale, destinul i s-a schimbat iremediabil in rau… a saracit… daca bunicul ar fi scapat, ar fi avut alt destin.

Mentalizarea aceasta il face sa considere trauma mai serioasa decat a fost… ca poate nici nu l-a cunoscut pe acest bunic mitic. Fantasma este mai concreta decat realitatea existentei lui.

Desi in psihanaliza putem resemnifica totul pana cand trauma isi pierde semnificatia…

A.C.: Da, pentru ca, odata ce vorbesti despre aceste lucruri, energia psihica ramane acolo, nu se descarca, dar poate fi folosita pozitiv, in scop personal, ea nu mai alimenteaza o suferinta. Se descarca culpabilitatea care o alimenteaza.

Daca pentru tine e constructiv sa tii cura de slabire, vei putea face asta cu succes. Pentru ca vedem ca nu toti cei care incep o cura de slabire pierd realmente in greutate. De ce? Pentru ca dieta e aceeasi. Unii o respecta, altii, nu. Unii isi permit licente, spun ca e OK sa manance un covrig, care e pe lista de interzise.

Ei se saboteaza inconstient. Din cauza atitudinii personale, care are tot o valoare subiectiva, fata de acea dieta. Dieta aceea are o valoare personala, pentru scopul de dupa. Poate ca vor sa fie mai seducatori sau sa intre in blugii din liceu, etc. Motivatiile pot fi foarte diferite, dar trebuie sa existe un factor motivational, pentru ca altfel nu am cu ce inlocui acea culpabilitate.

Deci, oamenii au nevoie de un scop.

A.C.: Desigur, pentru a canaliza energia psihica, pentru ca altfel ea se disipeaza. Si e un fapt universal valabil. Acelasi rationament e si in psihanaliza, care e coerenta in sine. Nu exista o psihanaliza speciala pentru copii sau pentru adolescenti, barbati, sau femei. Ea e aceeasi. Nu procedurile, tehnica difera, ci tiparul relatiei de care trebuie tinut cont.


Ce este sindromul posttraumatic de stres?

A.C.: Furtuna de simptome care apare dupa ce psihicul sau corpul a fost supus unui soc. Putem sa ne imbolnavim, nu ne vindecam, dar cauza e, de fapt, psihica. In popor se spune: „S-a suparat si a murit de inima rea“. Mania puternica ce afecteaza ficatul poate duce la ciroza.

Acestea pot fi simptome de stres posttraumatic. Cosmarurile pot aparea in sindromul posttraumatic. Starea de insomnie, cosmarurile repetitive insa pot aparea la toti. Dar capacitatea noastra de a merge mai departe ne dicteaza sa uitam.

Uitam sau refulam?

A.C.: Psihanalitic, uitarea nu e benefica, stim ca refulatul se intoarce mereu. Daca am fobie de avion, fac o psihanaliza? Da, ma ajuta, aflu cauza, mecanismul meu fobic, aflu de ce are nevoie aparatul meu psihic sa construiasca aceasta aparare.

Daca ma duc la un cognitivist, el ma scapa de simptom, imi arata poze cu avionul, vorbim despre avion, ma duce sa pun mana pe vion, se suie cu mine… si mie nu mi-e frica.

Dar anxietatea care sta la baza acestei fobii e acolo, mai devreme sau mai tarziu ea se structureaza in alta maniera. Nu am nicio garantie ca urmatoarea maniera va fi mai adaptativa decat aceasta.

Desi structurarea e aleatorie?

A.C.: Din punct de vedere al istoriei personale a individului, nu e deloc intamplatoare. Are o anumita semnificatie. De ce fobie de avion? O situatie traumatica in copilarie, a cazut de undeva de sus si si-a rupt o mana, o perioada in preadolescenta sau copilarie, sau in momentul adormirii, cand visa ca se prabuseste in zbor.

Acest vis e asociat foarte adesea lipsei de calciu, nu se stie inca de ce. Dar se stie ca adolescentii si copiii au lipsa de calciu. Deci, te poti gandi la aceasta sursa endocrina. Daca ei viseaza repetitiv si trateaza ulterior chestia asta ca pe un cosmar, orice va veni ulterior legat de zbor, va fi anxiogen.

Pentru ca in secventa lui de simbolizare psihica, el urmeaza sa cada. Ca in vis a cazut. Sau la altii poate fi neputinta de a accepta lipsa de control. Cu masina stiu ce fac, tin volanul, cu avionul nu am nicio forma de control.

Dar visele cu valoare premonitorie? Exista asa ceva?

A.C.: Jung ar spune ca da. Aici insa e un divort intre Jung si Freud. Dupa parerea mea, Jung se opreste la un nivel superficial. El ia caracterul de premonitie, anticipare a visului. Si lanseaza teoria sincronicitatii,

Freud nu neaga, dar nu e interesat de aceasta chestie in analiza
. El spune asa: pana sa accept premonitia, haide sa ma asigur ca Inconstientul nu avea niste informatii prin care a creat acel cosmar.

In cele mai banale situatii, intalnirile noastre au o anumita ciclicitate. Stiu pe cineva care are un copil de o varsta cu al meu. Daca se termina vara si visez ca ma intalnesc cu ea, e un fals vis premonitoriu, pentru ca Inconstientul a semnalat ca vine o perioada in care sansa matematica sa vad acea persoana creste, pentru ca avem copii la scoli apropiate, etc.

Daca nu am mai fost demult pe la mama si o visez de rau, la mijloc e culpabilitatea mea… si nenumarate alte exemple de acest gen.

Freud spune ca e bine sa ne asiguram de toate implicatiile pe care aceste vise le pot avea. Premonitia e varianta facila, nu ne lasa sa analizam mai profund psihicul…

Augustin Cambosie, formator în cadrul cursurilor de formare în psihoterapie integrativă organizate de Asociația de Psihoterapie Integrativă și Psihologe Clinică, este psihoterapeut (certificat european), psihanalist la Centrul național de acupunctură și homeopatie București, formator în psihoterapie psihanalitică, membru fondator al Asociației Romane de psihoterapie psihanalitică, membru în Comitetul Ştiinţific AMSR, precum și membru in Consiliul de Conducere al Fundației „Sigmund Freud pentru Romania” din anul 1990.În 2014 a publicat cartea „Românii la psiholog” – Editura Trei.