Gonzalez M.J. et al. (2000) s-a ajuns la concluzia ca succesele medicinii contemporane sunt relative si discutabile: medicina a devenit foarte scumpa, in toate tarile medicina asigurata nu se justifica, din cauza scumpirii serviciilor medicale multe spitale falimenteaza, populatia tot mai mult isi pierde increderea in medicina oficiala ( in SUA mai mult de 40% din populatie, in Rusia – peste 55%, solicita serviciile medicinei alternative).

In aceste conditii s-a impus necesitatea dezvoltarii unui nou concept al medicinii – o sinteza a metodelor medicale stiintifice si a medicinei alternative traditionale. Aici se presupune nu combinarea simpla a unor metode sau tehnici, ci dezvoltarea tehnologiilor de diagnosticare si tratament principial diferite de cele actuale, cu o eficienta maxima. Asa a aparut notiunea de medicina integrativa.

In cadrul primului Congres International de Medicina Integrativa (1997, Paphos, Cipru) si a primei Conferinte Internationale pentru cercetari alternative si integrative complementare in medicina (2001, San-Francisco, SUA) au fost puse bazele metodologice si organizationale ale medicinei integrative.

In prezent, notiunile conceptuale de baza ale medicinei integrative in Statele Unite sunt formulate in Programele de Medicina Integrativa, elaborate din 1992 in Centrul de Medicini Integrativa din Universitatea Duck (Durham, Karolina de Nord), facultatile de medicina Univ. Arizona (Tucson) si Univ. Harvard. Directorul executiv al acestor programe este numita Prof. Traisy Godet. In 1999, dupa doi ani de rezidentiat la facultatea de medicina Univ. Arizona, a absolvit prima promotie de medici-specialisti in medicina integrativa.

Medicina integrativa vizeaza bolnavi „problematici”, adica bolnavi cu patologia complexa, care manifesta simptomatica implicarii in procesul patologic a mai multor sisteme regulatoare din organism. Aceasta patologie, de fapt, este reprezentata de tulburari psihosomatice. Conform unor cercetari statistice, astfel de pacienti alcatuiesc 72% din cei ce solicita asistenta medicala in SUA, 75% – in UE, 83% in Rusia. Astfel de pacienti de obicei se trateaza la multi specialisti de profil (cardiologi, gastroenterologi, pulmonologi, urologi, neurologi, psihiatri si al.) fara rezultate durabile pozitive.

In acest sens psihosomatica este privita mai larg decat in sensul traditional propus de „parintele” ei – medicul german Johann Heinroth in 1818. Dupa cum se stie, acesta a utilizat termenul dat pentru a semnifica relatia intre suferinta fizica si cea mintala la pacienti. Relatia, in opinia sa, de cauza si efect, provenind de la ideea ca tulburarile somatice pot fi provocate de tulburari mintale. Urmasii lui Heinroth au fost mai categorici: toate tulburarile somatice au cauze psihologice (Novalis spunea ca „bolile somatice trebuie privite ca nebunia corporala”).

Viziunea moderna a psihosomaticii depaseste limitele notiunilor de sanatate si boala. Psihosomatica este privita ca reflectarea corporala a starii sufletesti, incluzand manifestarea somatica a emotiilor si a gandirii (dezechilibrul carora cauzeaza tulburarile psihosomatice), si ca „oglinda” proceselor inconstiente, ca un canal de comunicare constient-inconstient. In acest context corpul simbolizeaza un ecran pe care sunt proiectate mesajele simbolice ale subconstientului. Un ecran pe care tot ce e „ascuns” (subconstient) devine „vizibil”, sau cel putin capata un potential de a deveni astfel.

Cu alte cuvinte, interrelatia corpului si psihicului intotdeauna este bilaterala. Asa cum toate tulburarile somatice au „radacini” psihologice, la fel orice probleme psihologice intotdeauna dau „roade” psihosomatice. Diferenta consta doar in faptul care parte a conflictului intrapsihic – psihica sau somatica – apare in prim plan, care din ele are manifestari exterioare mai evidente.

Astfel, actul terapeutic in medicina integrativa este unul psihocorporal, dezvoltat in prezent mai ales in cadrul tehnicilor de psihoterapie corporala. Insa integrarea acestor tehnici in abordarea terapeutica profunda a pacientilor „problematici” o regasim in conceptul de psihoterapie integrativa.