Cum se manifestă sindromul de stres posttraumatic?

Interviu cu Conf. dr. univ. Diana Vasile, președinte Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Articol preluat din revista Psychologies. Mulțumim.

Sindromul de stres posttraumatic se referă la o tulburare psihică ce apare:

  • în urma traversării unui eveniment traumatic în care viața personală a fost pusă în pericol sau
  • în urma pierderii integrității fizice sau în urma unei violențe sexuale, ori
  • experimentarea în poziție de martor a acestor experiențe.

De asemenea, este posibil ca ea să apară și în situația în care aflăm despre moartea violentă și subită a unei persoane dragi. Asta înseamnă că nu am văzut, nu ni s-a întâmplat nouă, dar am aflat.

Nu este vorba de mass-media, nu prin intermediul ei, ci prin intermediul veștilor primite de la o persoană anume.

Această tulburare prezintă două fațete importante.

Una a manifestărilor de evitare, evităm locuri, persoane, amintiri, evităm discuții despre ceea ce s-a întâmplat, evităm să ne confruntăm cu diverse aspecte ale evenimentului traumatic.

Al doilea tip de manifestări prezente în tulburarea de stres posttraumatic sunt manifestările de intruzivitate.

Atunci când nu ne dau pace gândurile, emoțiile, senzațiile corporale, amintirile legate de ceea ce ni s-a întâmplat.

Nu mai avem control asupra a ceea ce facem. Ne deranjează foarte tare, ne încurcă viața de zi cu zi și nu ne mai putem desfășura în mod firesc activitățile.

De aceea, va trebui înregistrat în mod consistent ceea ce se întâmplă cu noi pentru a putea interveni. De asemenea, toate aceste manifestări predispun sau generează modificări în sfera gândurilor, a emoțiilor. Nu ne mai putem gestiona atenția, trăirile emoționale, suntem irascibili, tresărim neașteptat la fiecare zgomot etc.

Acestea sunt manifestările pe care noi, ca specialiști, le avem în vedere în tulburarea de stres posttraumatic.

Este foarte important ca tulburarea de stres posttraumatic să fie diferențiată de alte tipuri de tulburări.

În general, ea se diagnostichează doar în legătură cu un eveniment traumatic. Adică persoana respectivă știe că de atunci se întâmplă toate acele lucruri și știe că ele nu se produc de la medicamente sau de la vreo boală.

În urma unei experiențe traumatice nu este obligatoriu ca toată lumea să dezvolte o tulburare de stres posttraumatic, imediat sau vreodată, iar manifestările posttraumatice sunt de multe feluri.

O persoană poate dezvolta, de exemplu, depresie sau tulburări de anxietate sau de adicție și atunci acestea corelează foarte des cu trăirea unor experiențe traumatice, fără neapărat ca persoana respectivă să fi prezentat vreodată acest sindrom posttraumatic de stres.

Sau e posibil să fi avut acest sindrom, dar să nu fi fost diagnosticat corect, să nu fi fost văzut, persoana respectivă să nu fi mers la un psihiatru până în acel moment.

De ce este esențial să te adresezi unui psiholog

Este mai important să vorbim despre adecvarea intervenției, despre importanța ei, mai mult decât despre urgența ei. Momentul intervenției depinde foarte mult de evenimentul traumatic.

Într-un accident de circulație nu intervenția terapeutică, psihologică este cea mai urgentă. Dimpotrivă, este necesară intervenția medicală.

Cel mai important este ca intervențiile terapeutice să se producă potrivit persoanei, potrivit tipului de experiență traumatică. Se ține cont și de momentul în care persoana se adresează specialistului sau momentul în care acesta poate lucra cu persoana respectivă.

Una este să lucrezi la patul de spital și să faci intervenții terapeutice acolo. Alta este să lucrezi la 5-6 luni după recuperarea fizică, de exemplu, sau să lucrezi la două zile după moartea cuiva drag, când integritatea ta fizică este ok, dar încep modificări în emoționalitate și în modul de gândire și de comportament.

Cel mai important este să înțelegem că intervențiile terapeutice în situații de traumatizare psihică au un scop precis. Reîmputernicirea persoanei în a-și permite să trăiască ceea ce trăiește: toate acele dureri emoționale.

Trăirea lor, consumul lor permite persoanei recuperarea și continuarea vieții cu dinamica ei internă potrivită.

În concluzie

Trebuie să acceptăm că dezvoltarea umană înseamnă și traversarea unor experiențe dureroase. Noi funcționăm astăzi ca urmare a experiențelor noastre din trecut și că noi nu putem uita trecutul, dacă nu-l procesăm și nu-l putem transforma apoi în funcționare bună pentru noi și pentru cei din jurul nostru.

Conf.univ.dr. Diana Vasile, formator în cadrul cursurilor de formare in psihoterapie integrativa organizate de Asociatia de Psihoterapie Integrativa si Psihologie Clinica, este psiholog clinician, psihoterapeut, formator și supervizor. În 2010 a înființat Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, al cărui președinte este. Cadru didactic la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București, coordonează proiecte de training pentru diverse companii şi persoane individuale, fiind totodată membră a Academiei Terapeuților de Traumă din Australia.