Ce este parentingul?

Interviu cu Conf. dr. univ. Diana Vasile, președinte Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Articol preluat de pe site-ul Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT). Mulțumim.

Parenting inseamna a creste, a-ti educa si a-ti ingriji copiii. E practic un rol pe care pare atat de natural, incat nu-ti vine sa te uiti la el sau sa vorbesti despre el. Numai ca lucrurile s-au schimbat un pic in zilele noastre: atat rolul copilului, cat si rolul parintelui sunt vazute diferit.

Cu mult timp in urma a creste un copil insemna, pur si simplu, a face totul pentru ca el sa devina supus statului si comunitatii (vezi, spre exemplu, in educatia spartana). Copilul trebuia sa aiba in principal calitati si rezistenta fizica, sa fie razboinic, sa reziste agresiunilor. Viata era vazuta ca o agresiune continua la care copilul trebuia sa invete sa faca fata.

Treptat, s-a ajuns la a considera copilul o unealta a viitorului, care sa dezvolte abilitati pe care parintii nu reusisera sa le dezvolte la ei insisi. Cu alte cuvinte, copilul trebuia sa serveasca parintilor.

Abia mai de curand, odata cu dezvoltarea stiintelor – indeosebi a celor medicale si psihologice – s-a pus problema ca, totusi, copilul are o dezvoltare a lui, proprie, o personalitate proprie. Si inca si mai de curand a aparut parentingul!

Asa putem intelege si explica fie disponibilitatea excesiva a parintilor de a invata cum sa-si creasca copiii. Fie, dimpotriva, reticenta, dublata de ideea ca “daca s-au descurcat altii, ma descurc si eu”.

Avem sau nu nevoie de parenting, asadar?

E adevarat ca sunt voci care cred ca nu avem nevoie de parenting, pe principiul ca “suntem bine, sanatosi, am trait, avem copii la randul nostru”. Si cu siguranta lucrurile nu sunt foarte complicate. Insa, daca vrei sa dezvolti ceva anume in copil, atunci da, merita sa te preocupe sa vezi ce anume si sa vezi cum anume. In plus, de cand studiile psihologice au observat si au scos in evidenta ca unele fenomene traite de parinti se repeta in viata copiilor – mai ales acele fenomene sau experiente pe care noi nu dorim ca ei sa le repete – da, din punctul acesta de vedere s-ar putea sa ne intereseze parentingul!

Parentingul fluid, o solutie

Foarte multi parinti nu-si doresc sa dezvolte in copiii lor aceleasi limite, aceleasi temeri, aceleasi nereusite pe care le-au avut ei. Insa ca uneori nu stiu cum sa faca lucrul acesta. Pe de alta parte, exista si alti parinti care, desi si-au dorit si au facut eforturi sustinute in acest sens, nu au avut succes. Asta inseamna ca fiii sau fiicele lor au trecut prin exact acelasi tipuri de experiente prin care au trecut parintii lor sau bunicii lor, diferentele constand in cateva detalii, uneori putin semnificative. Si atunci cred ca se poate pune problema unui parenting mai constient, mai fluid, cum imi place mie sa-l denumesc, adica mai lejer si mai in cunostinta de cauza. Un parenting in care parintele sa stie mai multe despre ceea ce face, in care nu actioneaza automat, instinctiv.

De altfel, “instinctele” de parinti inseamna altceva decat par la prima vedere sau decat credem, asa cum si manifestarile copiilor uneori nu sunt instincte, ci sunt reactii, iar de multe ori cele doua se confunda intre ele.

Parintele poate ajunge la parenting fluid printr-o autocunoastere clara

Parintele are nevoie sa se cunoasca cat se poate de bine si de clar pe el insusi, pentru ca in momentul in care va avea copii nu va mai avea timpul necesar sa fie sau sa devina constient de ceea ce face, de gestul sau de scopul gesturilor lui, de intentia din spatele comportamentului lui. De aceea, evident ca este mult mai bine sa prelucrezi trairile emotionale, fluiditatea, naturaletea si unitatea intre emotie, gand, comportament, dorinte si intentii inainte de a fi intr-un context de viata, decat atunci cand trebuie sa ai o reactie rapida – asa cum se intampla de foarte multe ori atunci cand ai un copil si atentia e mult concentrata pe el.

In plus, e interesant de notat ca oamenilor li se pare natural sa se antreneze sa conduca o masina sau un instrument, sa creasca sau ingrijeasca plante sau animale, sau, mai ales, sa devina profesionisti intr-un domeniu, dar nu li se pare la fel de firesc sa se antreneze si sa invete cum sa creasca si ingrijeasca un om, un copil, care depinde de parintii sai. Dar acest aspect este explicabil prin faptul ca mecanismele relatiilor dintre oameni – deci si cele dintre parinti si copii – sunt mai clare sau mai confuze, mai adaptate sau mai nepotrivite in functie de modul in care oamenii se dezvolta in urma traversarii experientelor traumatizante.
Combinatia unica de experiente traite in viata personala genereaza mecanisme de relatie care contin, pe langa trairi si rezultate pozitive, si neajunsuri, incurcaturi, separari, complicatii, blocaje, pierderi.

Experientele dificile din trecutul parintilor isi pun amprenta asupra vietii de familie

Ajuta foarte mult ca viitorii parinti sa se cunoasca bine si sa-si permita curatarea zonelor mai putin cunoscute din ei insisi. A zonelor care contin acele neajunsuri, incurcaturi, blocaje de care aminteam mai devreme. Oricat de mult ne-ar placea noua sa credem in resursele noastre, ele de multe ori sunt blocate de aceste experiente dificile pe care adultii le-au traversat in viata lor, copii sau tineri fiind, ori chiar in viata lor matura. Aceste blocaje merita cunoscute si “topite”, prelucrate, pentru a asigura trairi, ganduri, actiuni fluide. In momentul in care ei devin parinti pot trece mai natural si mai fluid prin toate experientele pe care le au cu copiii lor, fie ca sunt placute, tensionate sau generatoare de anxietate. Prin autocunoastere scad dramatic sansele ca aceste experiente sa genereze la randul lor noi incurcaturi, complicatii, blocaje.

Este important sa intelegem ca acceptarea experientelor traumatice ne vizeaza pe toti, pentru ca in fiecare viata de om exista momente de “cumpana”, exista momente de neputinta, de durere, iar mecanismul de baza atunci cand aceste trairi sunt coplesitoare este negarea lor. Evident ca, daca persistam in negare, noi nu mai avem nicio problema, ci doar ceilalti. Si, evident, trebuie sa decidem doar ce sa facem cu ceilalti!

Cred si ca cei care resping parentingul nu inteleg bine ce este. Daca ar intelege despre ce e vorba, le-ar fi mai usor sa-l accepte, pentru ca este ceva ce ei fac oricum! Din momentul in care ai conceput un copil, ai devenit parinte si cu siguranta faci ceva in directia aceasta, deci deja practici parentingul. Ca ceea ce faci e bun sau rau, ca stimuleaza sau blocheaza capacitatile copilului, asta e partea a doua!

Parentingul actual este o strategie de a invata sa fii un parinte bun

Ceea ce ne intereseaza si ceea ce s-a promovat in timp este parentingul ca strategie de a invata sa fii un parinte bun. Deci s-a extins cumva sfera notiunii de parenting. Parentajul – asa cum se mai numeste el in limba romana – este pur si simplu activitatea de a-ti creste si educa copilul. Si in cazul in care nu il cresti si nu il educi, vorbim tot de parentaj, dar de unul negativ, nepotrivit, caci el nu este potrivit nevoilor copilului de crestere si dezvoltare. Faptul ca te preocupa aceasta activitate si vrei sa o faci din ce in ce mai bine, atat pentru tine, cat si pentru copilul tau, adauga un plus activitatii tale.

Deci tu practici oricum parentingul. Dar s-ar putea sa nu reusesti sa il practici intotdeauna intr-o maniera potrivita copilului tau in primul rand, nu neaparat intr-o maniera sau la standarde potrivite stiintei. Caci parentingul, asa cum este el promovat astazi, este valoros prin centrarea pe nevoile si capacitatile copilului si pe dezvoltarea acestora in folosul lui. Si subliniez ceea ce am inteles din experienta mea personala si profesionala: e important sa punem accent pe parinte, pentru ca parintele este cel care creste si educa copilul. Atunci cand se uita la copil are nevoie de claritate si capacitate de a distinge intre el insusi si copil. Doar asa va putea sa vada si sa se conecteze la nevoile si capacitatile copilului. Daca eu nu ma centrez si pe mine, imi este foarte greu sa am claritate si sa generez comportamente, trairi, care sa ajute la stimularea acestor capacitati proprii ale copilului.

Sunt parinti care cred ca lucrurile merg de la sine in cresterea copilului

Intelegerea lui “a merge de la sine” merita sa fie un pic ajustata. Si un copac creste de la sine, dar daca te ingrijesti de el s-ar putea sa creasca mai bine, mai drept si sa faca roade mai multe. Asa este si cu un copil: copilul creste pentru ca are el capacitati de a creste. Dar ingrijirea lui poate sa fie mai mult sau mai putin adaptata caracteristicilor si nevoilor lui.

Eu imi doresc ca oamenii sa constientizeze ca, atunci cand fac o actiune, aceasta poate fi corecta, dar, daca nu esti in starea potrivita, atunci e mai putin probabil sa ai si rezultatele sau succesul pe care ti le propui.

O alta intelegere pe care noi, cei din aria psihotraumatologica o avem, este ca experientele traumatice pot sa deregleze coerenta; fluiditatea dintre dorinte, nevoi, comportamentele pe care le facem si sentimentele pe care le avem. Astfel, din iubirea pentru copil nu ies mereu si comportamente potrivite pentru el, desi parintele se poate stradui foarte tare sa faca lucrul acesta. Pentru mine asta inseamna contributia la un parenting mai bun sau mai adaptat parintelui si copilului: sa intelegi unde sunt discrepantele acestea. Si sa le reglezi.

Pentru ca se intampla des ca, atunci cand tu iti propui lucruri bune pentru copilul tau si pentru tine, sa nu iti iasa. Sau confunzi nevoile tale cu nevoile copilului. Confunzi strategiile potrivite pentru tine cu cele potrivite pentru copil. Astfel, nu poti sa gasesti o armonie intre acestea, intre nevoile tale, nevoile lui. Intre situatia ta si a lui, disponibilitatile tale si ale lui, contextul tau de viata si al lui.

Nevoile adultului sunt foarte diferite de nevoile copilului

Si atunci poate ca unii parinti sau, mai ales, viitori parinti, au nevoie sa aiba mai multa claritate asupra acestor lucruri. Iata cum parentingul sau activitatile de tip parenting isi gasesc foarte mult utilitatea.

Conf.univ.dr. Diana Vasile, formator în cadrul cursurilor de formare in psihoterapie integrativa organizate de Asociatia de Psihoterapie Integrativa si Psihologie Clinica, este psiholog clinician, psihoterapeut, formator și supervizor. În 2010 a înființat Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, al cărui președinte este. Este cadru didactic la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București. Coordonează proiecte de training pentru diverse companii şi persoane individuale, fiind totodată membră a Academiei Terapeuților de Traumă din Australia.