facebook

Metode pentru o psihoterapie integrativa

Traducere de Mirela Zetu.

Extras: Atunci când vorbim despre practicarea psihoterapiei integrative, conceptul de relație terapeutică interpersonală și în contact este premisa centrală. Ancheta, armonizarea și implicarea constituie metodele unei psihoterapii bazate pe relație și orientată spre contact. Definirea celor opt nevoi inerente unei relații și descrierea atitudinilor terapeutice corespondente. Baza teoretică a psihoterapiei integrative include conceptele de Stări ale Eului, de transfer, de Sistem de Scenarii, de contact și de întrerupere a contactului, cât și sensul relațiilor interpersonale.

Termenul "integrativ", așa cum este folosit în abordarea noastră a psihoterapiei integrative, îmbracă mai multe semnificații. În principal, se referă la procesul de integrare a personalității, ceea ce include ajutorul oferit clienților pentru a deveni conștienți și pentru a asimila conținuturile stărilor lor ale Eului, fragmentate si fixate, într-un Eu neopsihic integrat, în vederea unei dezvoltări de sine care să reducă nevoia de recurgere la mecanismele de apărare și la scenariul de viață și care să propună o reangajare în viață, în relații sociale și într-o viață plină de contact. Acest proces presupune crearea unui întreg: să faci în așa fel încât aspectele Eu-lui pierdute, inconștiente și nerezolvate, să facă parte dintr-un Sine coeziv. (Erskine&Trautmann, 1993)

richard erskine

"Integrativ" se referă în egală măsură la integrarea teoriei – ansamblul abordărilor terapeutice afective, cognitive, comportamentale, fiziologice și sistemice. O preocupare centrală, atunci când vorbim despre psihoterapia integrativă, este să stabilim dacă fiecare dintre aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv, fiziologic – este deschis sau închis contactului (intern sau extern) și să aplicăm metode care să-l potențeze (Erskine, 1975, 1980, 1982a). Conceptele de contact intern și extern sunt folosite în perspectiva dezvoltării umane, în care fiecare etapă a vieții prezintă sarcini de dezvoltare cruciale, o sensibilitate unică în relațiile cu celălalt, și ocazii pentru noi achiziții. Termenul de psihoterapie integrativă, așa cum este folosit în acest articol, cuprinde două semnificații.

Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale funcționării umane: psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapie familială, terapia Gestalt, terapia corporală influențată de Reichieni, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria psihanalitică a Sinelui, pe lângă Analiza Tranzacțională, care reprezintă soclul principal al teoriei și a metodei noastre.

Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării și a comportamentului psihologic și fiecare dintre ele este pusă în valoare, când este integrată selectiv în celelalte. (Erskine&Moursund).

Contact și relații

Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Punem în mod deosebit accentul pe importanța contactului atunci când folosim gama de modalități susmenționate. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul individului, și o mișcare spre conștientizarea deplină a evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele fac obiectul unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Daca experiența trezirii unei nevoi nu este satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod cât mai natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de confort datorată unei nevoi nesatisfăcute.
Aceste "încheieri" artificiale sunt substanța reacțiilor de supraviețuire și a alegerii scenariilor de viață, susceptibile să se fixeze.

Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor comportamentale devenite obișnuințe, a inhibițiilor de ordin neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și flexibilitatea, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu celălalt.

Fiecare întrerupere defensivă a contactului subminează conștientizarea. (Erskine, 1980; Erskine&Trautmann, 1993)

De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu celălalt, și o recunoaștere autentică a propriului Sine.

Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989).
Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline & Goodman, 1951) trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client (1951), ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul început al vieții și pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) și aplicarea, prin succesorii săi, a "chestionarului empatic susținut" (Stolorow, Brandschaft & Atwood, 1987, p. 10), teoriile relației dezvoltate de Stone Center (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), filozofia unei relații Eu- Tu, a lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori, scriitori și terapeuți, pentru a insista pe faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui.

Literatura despre dezvoltarea umană ne cheamă să înțelegem că sentimentul de sine și stima de sine vin din relațiile-în-contact. Focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de la fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui Berne (1961) de la Stările Eului (și mai ales de la Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum o influență puternică asupra perspectivei integrative, în principal datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce care se prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982).

Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra funcționării umane, dar întotdeauna plecând de la punctul de vedere care spune că relația client/terapeut este crucială. Conceptele de relație-în-contact, Stări ale Eului, funcție intrapsihică, transfer și tranzacții, nevoi relaționale și reciprocitate în afecte, proces de dezvoltare și Scenariu de viață sunt în centrul teoriei noastre integrative. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel încât să stimuleze, în client, procesul care constă în dezvoltarea și integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale (Erskine, 1982a).

Procesul numit armonizare este de o importanță primordială și implică nu doar o focalizare pe gânduri, sentimente, comportamente sau senzații fizice, dar și pe ceea ce Stern a numit (1985) "afectele vitalității" (p. 156). Scopul nostru este crearea experienței unei conexiuni neîntrerupte cu sentimentele. Pentru client, dezvoltarea sentimentului de sine și sentimentul de a fi în relație par a fi cruciale în procesul de integrare și de unificare, mai ales când a avut parte în viața sa de traume specifice, care au fragmentat Eul și mai ales când anumite aspecte ale Sinelui au fost dezrădăcinate sau negate din cauza întreruperilor cumulative în relația-în-contact. (Erskine, 1991a, 1993, 1994).

Premisa centrală subînțeleasă practicii psihoterapiei integrative este că integrarea se poate produce prin intermediul diverselor modalități – afective, comportamentale, cognitive și fiziologice (Erskine, 1975, 1980) – dar într-o manieră și mai efectivă când există o relație terapeutică interpersonală, respectuoasă și în contact. (Erskine, 1982a). Ancheta, armonizarea și implicarea sunt metode orientate pe relație și care facilitează contactul. Diferite publicații au definit și descris metodele de anchetă, de armonizare și de implicare (Erskine&Trautmann, 1993) aplicate în tratamentul disocierii (Erskine, 1991a, 1993), al rușinii și al aroganței ipocrite (Erskine, 1994) și au arătat cum pot fi aplicate prin transcrierea unor secvențe reale de terapie (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine&Moursound, 1988). În cele ce urmează, trecem în revistă câteva dintre metodele care favorizează relația-în-contact.

Ancheta

Pleacă de la ipoteza că terapeutul nu cunoaște nimic din ceea ce a trăit clientul și că trebuie să facă un efort neîncetat pentru a înțelege sensul subiectiv al comportamentului clientului și al procesului său intrapsihic. Procesul de anchetă presupune ca terapeutul să fie deschis spre descoperirea perspectivei clientului, în timp ce clientul descoperă sentimentul său de sine, prin fiecare întrebare sau constatare, formulate de către terapeut, care au drept efect, pentru client, creșterea gradului de conștientizare. Prin explorarea cu respect a experienței fenomenologice a clientului, acesta va deveni din ce în ce mai conștient de nevoile sale relaționale, de sentimentele și comportamentele sale, în același timp actuale și arhaice. Afectele, gândurile, fantasmele, credințele Scenariului, mișcările sau tensiunile corporale, speranțele și amintirile care au fost menținute în afara câmpului conștiinței, prin lipsa de dialog sau prin refulare, sunt așadar susceptibile de a deveni conștiente. Datorită acestei clarviziuni crescute și a non-activării defenselor interne, nevoile și sentimentele care poate rămăseseră fixate sau nerezolvate din cauza trăirilor anterioare, vor putea fi integrate unui Sine mult mai în contact.

Ținem să subliniem că procesul de anchetă este la fel de important, dacă nu mai important, decât conținutul acesteia. Întrebările terapeutului trebuie să empatizeze cu experiența subiectivă a clientului, pentru a fi eficiente în descoperirea și revelația fenomenelor interne și în actualizarea întreruperilor de contact, interne și externe.

Acest tip de anchetă necesită un interes sincer cu privire la experiențele subiective ale clientului și la modalitatea sa de a le da sens. Procesul operează prin întrebări despre ceea ce simte clientul în timp ce vorbește, cum trăiește – el și ceilalți (incluzând și psihoterapeutul), și ce înțelesuri desprinde sau ce concluzii trage din acest lucru. Experiența noastră arată că clienții vor revela fantasme refulate și dinamici intra-psihice non conștiente, atunci când întrebările sunt puse cu sensibilitate. Acest lucru le permite, atât clientului cât și terapeutului, să înțeleagă din ce în ce mai bine cine este clientul, experiențele pe care el/ea le-a trăit și când sau cum a întrerupt contactul.

Ancheta terapeutică în ceea ce privește fricile clientului, anticipările sale, așteptările sale, scoate la lumină transferul din viața sa actuală, inclusiv în relația terapeutică, în evenimente trăite în trecut, în defense arhaice și în rupturi relaționale trecute. Transferul, în cadrul acestei perspective integrative, poate fi văzut astfel:

1. mijloacele prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile sale de dezvoltare care au suferit un eșec și mecanismele de apărare care au fost create pentru a compensa.

2. rezistența la rememorare și, în mod paradoxal, o punere inconștientă în act a evenimentelor trăite în copilărie (relația care se repetă).

3. expresia unui conflict intrapsihic și dorința de a ajunge la satisfacerea nevoilor relaționale și la intimitate în relații (relație care este necesară, din punct de vedere terapeutic).

4. sau expresia căutării psihologice universale constând din organizarea a ceea ce a fost trăit și din conferirea unui sens.

Această viziune integrativă a transferului este fundamentală pentru a explica transferul atât asupra relației care se repetă cât și asupra persoanei cu care se repetă (Stern, 1994); ea furnizează baza care ne permite să recunoaștem și să respectăm faptul ca tranzacțiile pot fi de natură non-transferențială și că se poate întâmpla ca ele să privească doar relația de acum-și-aici, care se derulează între terapeut și client. (Erskine, 1991c).

Ancheta poate include o explorare a conflictelor intrapsihice și puneri în act inconștiente ale trăirilor din copilărie, poate continua cu o serie de întrebări referitoare la trecut, la momentul în care a avut loc experiența, la natura relațiilor importante în viața persoanei. Prin această anchetă, explorăm credințele din spatele Scenariului și comportamentele, fantasmele și experiențele care au întărit acest sistem. (Erskine&Zalcman, 1979). În acord cu starea de bine a clientului, integrăm experiențele Gestalt-terapiei, contractele de schimbări comportamentale, psihoterapia corporală, psihoterapia intensivă a stării Eului Părinte, sau o regresie a dezvoltării. (Erskine&Moursund, 1988). Prin combinarea tehnicilor destinate ameliorării conștiinței de sine și prin întrebările noastre puse cu respect, experiențele trăite în trecut, care ar fi trebuit evacuate în afara conștiinței, pot fi rememorate în contextul unei relații terapeutice. Atunci când amintirile, fantasmele sau visele vin în conștient, întrebările terapeutului pot ținti experiența fenomenologică a clientului, sau se pot întoarce spre strategiile care l-au făcut pe client să se descurce, cu alte cuvinte, va fi o anchetă despre întreruperile de contact externe și interne defensive.

Când explorăm procesele defensive, folosim întreruperile de contact externe observabile, ca fiind reprezentative pentru întreruperile interne de contact.

Întreruperile defensive de contact, arhaice sau fixate – de pildă, introiecțiile și credințele Scenariului – interferează cu satisfacția nevoilor relaționale actuale și apar și în relația terapeutică.

A fi vulnerabil înseamnă a fi foarte conștient de nevoile tale relaționale și a fi deschis, fără mecanisme de apărare, la răspunsul altei persoane la aceste nevoi. Întrebările despre punctele vulnerabile, atât în afara relației terapeutice cât și în interiorul ei, vor dezvălui nevoile relaționale ale clientului și efectele satisfacerii sau a non-satisfacerii acestor nevoi.

Dialogul terapeutic devine astfel susceptibil de a se centra în mod ciclic pe nivelele fenomenologic, transferențial sau defensiv ale acestei experiențe. Pentru client, procesul de anchetă nu este linear, ci se derulează în armonie cu o conștiință internă din ce în ce mai clară dar și cu o conștiință a sinelui-în-relație.

Scopul vizat de întrebările terapeutice constă, atât pentru client cât și pentru terapeut, în a descoperi și a deosebi împreună funcțiile proceselor intrapsihice și a dinamicilor defensive. Fiecare dinamică defensivă are propriile funcții în termeni de identitate, de stabilitate, de continuitate și de integritate, fiecare având nevoie de un interes deosebit în psihoterapie. Teza noastră este aceea că armonizarea și implicarea permit clientului să transfere în mod util aceste funcții intrapsihice în sânul relației cu terapeutul. În cele ce urmează, ne vom referi la clasificările prezentate în Figura 1.

Este esențial ca terapeutul să înțeleagă nevoia unică a fiecărui client, de a avea o persoană stabilizantă, validantă și restauratoare, care să se ocupe de un anumit număr de funcții ale relației pe care clientul încearcă să o gestioneze singur. O terapie a relației orientată-spre-contact presupune ca terapeutul să fie în armonie cu aceste nevoi relaționale, să fie implicat, prin validarea empatică a sentimentelor și a nevoilor, oferindu-i clientului siguranță și sprijin.

O anchetă pe tema experienței fenomenologice a clientului, îi va ridica acestuia stima de sine, facilitându-i conștientizarea existenței sentimentelor, fantasmelor, senzațiilor interne și procesului de gândire, cât și existența întreruperilor contactului. O anchetă răbdătoare, ne-umilitoare, îndreptată spre dinamicile transferențiale ale clientului va revela, în ceea ce-l privește, semnificația întreruperilor de contact interne și externe, modul în care persoana își organizează experiența dar și semnificația, atât a relației care se repetă cât și a celei necesare din punct de vedere terapeutic. Relația necesară din punct de vedere terapeutic este, pentru client, venirea unei alte persoane, esențială, care să fie capabilă să răspundă nevoilor relaționale, într-o implicare reciprocă. O anchetă respectuoasă cu privire la procesul defensiv al clientului, mijloacele sale de a se descurca, vor scoate la iveală integritatea clientului și stilul său unic de a rezolva rupturile din relație. Acest nivel al anchetei va determina clientul să devină conștient că există și alte căi pentru a trata ruptura unei relații cât și posibilități noi de rezolvare a conflictelor interpersonale. O anchetă sensibilă pe subiectul vulnerabilității clientului și pe combinarea unică a nevoilor relaționale va crește sentimentele propriei valori (cf. Fig. 1). În prezența unui terapeut care se armonizează, care se implică și care este conștient de propriul Sine, dispus să răspundă acestor nevoi relaționale, clientul va resimți mai puternic și mai limpede sentimentul Sinelui și al Sinelui-în-relație. Starea de bine psihologic se ameliorează prin contact, atât interpersonal cât și intrapsihic.

Armonizarea

Armonizarea este un proces dublu: începe prin empatie – adică prin capacitatea de a fi sensibil la și de a se identifica cu sentimentele, nevoile sau senzațiile celeilalte persoane - și continuă cu comunicarea acestei sensibilități celeilalte persoane. Armonizarea, mai mult decât o simplă înțelegere sau decât o introspecție în locul celuilalt, este un mod de a-l simți pe celălalt, kinestezic și emoțional – de a-i cunoaște ritmul, afectul, experiența, intrând – metaforic- în pielea sa, mergând dincolo de empatie, pentru a obține un afect reciproc și/sau un răspuns în rezonanță.
Armonizarea înseamnă mai mult decât simplă empatie: este un proces de comuniune și de unitate a contactului interpersonal. O armonizare efectivă presupune, de asemenea, ca terapeutul să rămână conștient în același timp de granița dintre client și terapeut, și de propriile sale procese interne. Armonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa și de a observa efectele comportamentului său asupra clientului dar și de a se descentra de pe propria sa existență, pentru a se concentra pe procesul clientului.

Comunicarea armonizării validează nevoile și sentimentele clientului și pune bazele necesare unei reparări a eșecurilor relațiilor precedente. Armonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce spune terapeutul, ci și prin mișcările faciale sau corporale, care îi semnalează clientului că afectul și nevoile sale sunt percepute, sunt importante și au un impact asupra terapeutului.

Deseori, armonizarea este trăită de către client ca și cum terapeutul s-ar deplasa, încet, printre mijloacele sale de apărare, care l-au împiedicat să fie conștient de eșecurile relaționale și de nevoile și sentimentele legate de acestea. Armonizarea facilitează contactul cu părți din Stările Eului Copil, demult uitate. Cu timpul, acest lucru duce la o diminuare a întreruperilor de contact intern și la dizolvarea corespunzătoare a defenselor externe. Persoana poate să-și exprime nevoile și sentimentele din ce în ce mai mult, cu confortul și asigurarea că va primi un răspuns empatic și compătimitor.

Adesea, procesul de armonizare procură clientului un sentiment de siguranță și de stabilitate și-l face capabil să înceapă rememorarea și să suporte regresia în trăirile copilăriei, ceea ce poate duce la conștientizări ale durerii traumelor străvechi, ale eșecurilor relaționale de demult și a pierderii Sinelui. Putem clasifica procesul de armonizare după tipul de rezonanță și de reciprocitate cerute de o relație-în-contact. Această armonizare se poate referi la ritm, la stadiul de dezvoltare, la natura afectului, sau la nevoia relațională.

Armonizarea ritmică este ajustarea anchetei și a implicării terapeutice la un tempo și la o cadență care facilitează mai bine elaborarea de către client a informației externe și a senzațiilor, gândurilor și sentimentelor interne. După experiența noastră, elaborarea mentală a afectului se produce adesea cu o viteză diferită de aceea a elaborării cognitive. În prezența unui afect intens, folosirea percepției sau a cogniției poate merge mai lent decât atunci când afectul nu este la fel de intens. Deseori, de exemplu, combinarea compozantelor afective ale rușinii face ca elaborarea informației și a organizării comportamentului să se producă la cea mai mică viteză. Rușinea este un proces complex care implică renunțarea și retroflecția (1) furiei, a tristeții de a nu fi acceptați așa cum suntem, frica de respingere din cauza a ceea ce suntem, confluența (2) și complacerea în umilința care întrerupe relația (Erskine, 1994).
Reacțiile afective, perceptive, cognitive, comportamentale și fiziologice se produc în ritmuri diferite față de cum s-ar produce ele de fapt, în absența rușinii.

Unii clienți devin repede conștienți de senzațiile viscerale și kinestezice, în timp ce alții le elaborează mai încet. Întreruperile interne de contact sau orice altă defensă psihologică complexă, cum ar fi dezaferentarea, renunțarea, negarea sau disocierea, întrerup ritmul natural al elaborării senzațiilor fizice, afectelor, percepțiilor și gândurilor.

Armonizarea afectivă se referă la faptul că o persoană simte afecțiune față de altă persoană și îi răspunde prin afecțiune reciprocă. Acest lucru începe acordând sentimentelor persoanei valoarea unei forme de comunicare extrem de importantă, fiind de acord să fii stimulat din punct de vedere afectiv de altă persoană și reacționând la afect prin rezonanță.

"Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa și are nevoie de un afect corespondent în rezonanță" (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanța afectului unei persoane în altă persoană oferă un contact afectiv, esențial în relațiile interumane. În mod simbolic, armonizarea afectivă poate fi descrisă drept yin-ul unei persoane care se îndreaptă spre yang-ul celeilalte persoane și care, împreună, se vor întregi. Armonizarea afectivă este rezonanța cu afectul celuilalt, care oferă un contact interpersonal non-verbal – o unitate în relație.

Atunci când un client e trist, sentimentul reciproc al terapeutului, de compasiune, și actele sale de compasiune vor completa contactul interpersonal. În termeni de relație, furia necesită afecte reciproce, legate de atenție, seriozitate și responsabilitate, uneori cu acte corective. Clientul care se teme are nevoie ca terapeutul să răspundă cu un sentiment și cu o acțiune care vehiculează siguranța și protecția. Atunci când clientul exprima bucurie, răspunsul terapeutului care va completa unitatea contactului va fi sentimentul reciproc al vitalității și exprimarea plăcerii.

Armonizarea afectivă implică o comunicare non verbală din partea terapeutului, care recunoaște, validează și normalizează afectul clientului. Prezența afectivă a terapeutului spune că sentimentele au o funcție importantă în relație și, astfel, îi conferă valoare clientului – comunicând un respect pozitiv necondiționat de timpul "Tu esti OK cu mine".

Armonizarea la fazele de dezvoltare. Armonizarea cu nivelul de dezvoltare psihologică a clientului și felul său de a-și organiza experiențele sunt esențiale în cadrul unei psihoterapii centrate pe relație, orientată-pe-contact. Scopul focalizării pe dezvoltare este de a-i răspunde clientului pe nivelul de vârstă unde există o lipsă de relație-în-contact, unde s-au produs fixațiile în sistemul de reprezentare a sinelui, a celorlalți și a calității vieții. Credințele Scenariului și defensele arhaice care sunt legate de acesta, reprezintă tentativele persoanei tinere de a se descurca în diferite situații ale vieții.

Pentru o bună armonizare cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul ascultă cu cea de-a "treia" ureche sau privește cu "un al treilea ochi" cuvintele și comportamentele clientului, pentru a simți ce-ar putea să comunice un copil. Bazându-se în mod frecvent pe vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau pe vârsta la care copilul a luat o decizie de Scenariu, sau o reacție de supraviețuire, terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate în ceea ce privește Stările Eului Copil așa cum s-au manifestat în mod inconștient în tranzacțiile în desfășurare. Faptul că simte nevoile acestui copil, provocările sale în termeni de dezvoltare, modurile sale de gândire și de organizare, vulnerabilitățile sale și nevoile sale relaționale, îl va ghida pe terapeut în modalitățile sale de anchetă, de interpretare și de interacțiune cu clientul.

De exemplu, drept răspuns unei cliente care exprima frustrare pentru că nu reușea să vorbească despre sentimentele ei, terapeutul a făcut o remarcă despre învățarea limbajului la copil mic,care poate fi o experiență trăită în două moduri diferite. Pe de o parte cuvintele permit o mai bună comunicare și înțelegere, ceea ce este recompensator și favorizează intimitatea. Pe de altă parte, atunci când copilul experimentează că uneori cuvintele nu transmit în mod adecvat ceea ce simte și trăiește el, acest lucru amplifică sentimentul de separare și, uneori, de singurătate. (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientei transmit că terapeutul a înțeles frustrarea ei pe o etapă a dezvoltării și cel puțin unul din aspectele semnificative ale dificultății pe care o are în relații și pe care a avut-o mereu – această experiență non formulată a singurătății.

Armonizarea la nivelul dezvoltării este mult mai ușoară atunci când clientul intră într-o stare regresivă sau când este capabil să descrie experiențe ale Eului Copil. O experiență mai subtilă, deși uneori mai puternică, are loc atunci când terapeutul se armonizează la nevoile de dezvoltare ale clientului, la nivelul său de funcționare și la experiențele copilăriei sale, în timp ce clientul nu este conștient de acest lucru. De exemplu, cu un client care a crescut străduindu-se în mod anxios să fie pe placul părinților săi despărțiți și care a recurs la verificări compulsive pentru a îndepărta anxietatea, a fost de mare însemnătate să nu i se atragă atenția asupra faptului că întârzie în mod regulat la terapei, pentru că nu-și poate identifica nici exprima furia față de părinții săi. Spre sfârșitul terapiei, el mărturisește cât de important a fost pentru el că terapeutul nu i-a reproșat niciodată întârzierile, făcând din terapie un loc de siguranță în care el se putea elibera de compulsiile sale.

Armonizându-se pe nivelul arhaic de funcționare al unei persoane, direct în contextul relației terapeutice, terapeutul face posibilă integrarea felurilor fixate de a fi și de a fi în relație, într-un ansamblu mai dinamic.

Nevoile relaționale

De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile relaționale ale clientului, atunci când acestea apar în relația terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții – cum ar fi hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a îmbunătăți calitatea vieții și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale sunt compozantele unei dorințe omenești universale de intimitate. Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt nevoi relaționale pe care le descriem în acest articol reprezintă ceea ce descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când vorbesc despre relațiile importante din viața lor. Unele dintre acestea au fost descrise și în literatura psihoterapeutică drept nevoi fixate care datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988) în timp ce perspectiva integrativă a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și de nevoi relaționale.

Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care urmăresc o ierarhie de dezvoltare; ele constituie compozantele relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre. Fiecare dintre cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca aspirație și ca dorință, în timp ce celelalte șapte rămân în afara conștiinței sau în planul secundar. Un răspuns satisfăcător din partea altei persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii presante să treacă în planul secund și să facă loc altei nevoie relaționale care va apărea în prim plan, ca interes nou sau ca dorință nouă.
Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient de prezența nevoilor relaționale. Atunci când nu sunt satisfăcute, nevoile devine mai intense și sunt trăite fenomenologic ca așteptare, ca vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens, stare deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea continuă a nevoilor relaționale se poate manifesta sub forma frustrării, a agresivității și a furiei. Atunci când întreruperile în relație se prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de energie sau de speranță, și apare în Credințele Scenariului sub forma "N-am sa-mi găsesc pe nimeni niciodată" sau "La ce bun?". Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor care se produce atunci când nevoile nu au parte de un răspuns satisfăcător din partea unei alte persoane (Erskine, 1980).

Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei persoane sensibile și armonizate, care să poată oferi un răspuns corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi relaționale principale pe care le observăm sunt nevoile de:

1. Securitate:

adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile noastre fizice și emoționale sunt protejate. Acest lucru aduce experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre este firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil și în armonie cu o altă persoană. Acest lucru include absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol actual sau anticipat.

Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate existente în celălalt, în sânul unei relații, dar și un răspuns corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune procurarea unei securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va fi respectată și păstrată. Acest lucru este comunicat, adesea non verbal, astfel: "Nevoile și sentimentele tale sunt normale și pot să le accept". Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate este descrisă de clienți drept "acceptare și protecție totală", drept comunicarea unui "respect pozitiv necondiționat" sau chiar "Pot să fiu așa cum sunt în această relație." Armonizarea la nevoia de securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la importanța acestei nevoi, și să se comporte atât pe plan emoțional cât și pe plan comportamental, într-o manieră susceptibilă să aducă securitate în relație.

2. Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații:

Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și modul de funcționare a proceselor noastre intrapsihice cu privire la afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată cealaltă persoană validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare intrapsihică și interpersonală importantă. Acest lucru include și nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să fie afirmate și acceptate ca fiind firești.

Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului validează afectul acestuia și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului.

3. Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și protectoare:

Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori mai în vârstă, profesori și mentori. Nevoia relațională de a fi acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de încredere reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate manifesta sub forma unei idealizări a celuilalt. În psihoterapie, o asemenea idealizare reprezintă în egală măsură căutarea protecției în fața efectului intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator, față de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil. Pentru client, poate fi vorba și de o căutare a protecției față de propriile sentimente sau față de exagerarea fantasmelor.

Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând ocazia de a exprima, de a conține, și/sau de a înțelege funcția acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt individ și speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct proporțională cu nevoia de a fi protejat intrapsihic, de a se exprima în deplină siguranță, de a fi conținut sau de a avea un insight salvator.

Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod necesar ceva patologic așa cum pare a fi subînțeles uneori în termenul psihologic, atât de răspândit, "co-dependent", sau după interpretarea eronată a "transferului idealizant" (Kohut, 1977), ori după jocul psihologic descris de Berne "Sunteți minunat, Doctore!" (1964). Când ne referim la diferitele modalități ale clienților de a exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi vorba de jocul "Victima în căutarea Salvatorului", riscăm să minimalizăm sau chiar să patologizăm nevoia umană esențială de relație, o relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate și încredere.

În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către terapeut, cel mai adesea non-verbal, a importanței și a nevoii de a idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției intrapsihice. Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât sentimentul că psihoterapeutul se interesează de starea sa de bine cât și folosirea de către terapeut a sentimentului integrat de sine, ca fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).

Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană stabilă, de încredere și protectoare este un motiv, centrat pe client, de a ne conduce viețile și practicile noastre de psihoterapeuți, după un cod etic și moral.

4. Confirmarea experienței personale:

Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin dorința de a fi în prezența unei persoane cu o experiență similară, care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva asemănător și a cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări. Armonizarea se produce atunci când terapeutul pune în valoare nevoia de confirmare, revelând experiențele personale alese în mod precaut – împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) – punctele sale vulnerabile sau sentimente și fantasme similare.

Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca terapeutul să însoțească clientul în fantasmele lui, să le recunoască valoarea. Dincolo de felul în care clientul își definește propria istorie, spunându-și adesea "nu e decât o fantasmă!", este indispensabilă angajarea clientului în a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele relaționale și strategiile de protecție susceptibile de a constitui nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare a experienței trăite de către client se poate realiza prin faptul că terapeutul acceptă tot ce spune acesta. Acest lucru este valabil chiar și atunci când realul se amestecă cu fantezia, pentru că așa cum povestirea unui vis urmărește un proces intrapsihic, în același mod imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție intrapsihică și interpersonală. Atunci când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei, persoana se simte confirmată în experiența ei.

Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale personale face apel la reciprocitate, un răspuns specific, diferit de cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv, sau celui care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și protector.

În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite, împărtășirea experienței personale sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile clientului.

5. Definirea de sine:

Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea faptului că suntem unici dar și în primirea recunoașterii și acceptării acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine reprezintă comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea preferințelor, centrelor de interes și ideilor, fără umilirea sau respingerea celuilalt.

În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia definirii de sine poate îmbrăca forme inconștiente de ostilitate, de exemplu ca atunci când persoana își începe frazele prin "Nu..." chiar daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute. Deseori, oamenii intră în competiții pentru a-și menține sentimentul propriei lor integrități. Cu cât oamenii se aseamănă mai mult, cu atât vor forța competiția pentru a se defini.

Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din partea terapeutului, al expresiei identității clientului, și prin faptul că terapeutul va normaliza nevoia de definire de sine. Acest lucru îi cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie respectuos chiar dacă nu este de acord.

6. Nevoia de a avea impact asupra celuilalt:

Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe celălalt în maniera dorită. Un sentiment individual de competență în relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să susciți atenția și interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea sa-l intereseze pe celălalt și să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și o schimbare de atitudine sau de comportament.

Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când terapeutul își permite el însuși/ ea însăși "impactul" (3) emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune atunci când acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când este speriat, să-l ia în serios când este furios și să se bucure când este entuziasmat. Armonizarea poate presupune solicitarea criticilor clientului la adresa comportamentului terapeutului și operarea schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă sentimentul că are impact în relația terapeutică.

7. Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:

Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o altă persoană. Înseamnă să avansezi spre celălalt în așa fel încât să recunoști și să validezi importanța lui în relație.

Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui contra-transfer indus de teorie dacă aplică în mod universal conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau auto-responsabilitate. Când așteaptă din partea clientului ca acesta să preia inițiativa, se întâmplă uneori ca terapeutul să nu țină cont de faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în realitate, expresia nevoii relaționale ca celălalt să preia inițiativa.

Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca terapeutul să preia inițiativa dialogului, să-și părăsească locul pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze între ședințe. Deschiderea terapeutului de a iniția un contact interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea celui mai mare aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva să se îndrepte spre el.

8. Nevoia de a exprima iubire:

Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită, de recunoștință, prin afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față de cealaltă persoană. Importanța nevoii relaționale care constă în a oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor, față de frați și surori, profesori, sau din partea clientului față de terapeut – este deseori neglijată în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-în-relație este zdruncinată. Se întâmplă mult prea des ca psihoterapeuții să trateze exprimarea afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare, transfer sau violarea unei granițe ale neutralității terapeutice.

În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a nevoilor relaționale este cumulativă, ei necesită o armonizare coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și sentimentul aferent.

Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de satisfacere a nevoilor, pot fi abordate prin prezența susținută și în contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în sânul relației terapeutice.

Implicarea

Implicarea terapeutică care include recunoașterea, validarea și normalizarea, cât și prezența, scade procesele defensive interne. Recunoașterea clientului de către terapeut începe printr-o armonizare la afectul clientului, la nevoile sale relaționale, la ritmul său și la nivelul său de funcționare, în termeni de dezvoltare.

Prin sensibilitatea sa la nevoile relaționale sau la exprimarea fiziologică a emoțiilor, terapeutul poate ghida clientul spre conștientizarea și exprimarea nevoilor și sentimentelor sale, sau îl poate aduce să admită că sentimentele și senzațiile fizice pot fi amintiri – poate singurul mod disponibil de a-și aminti. În numeroase cazuri de eșec în relație, nevoile relaționale ale persoanei sau sentimentele sale nu au fost recunoscute, și poate fi necesar clientului, în cursul psihoterapiei, să fie ajutat să capete un vocabular și să învețe să verbalizeze aceste nevoi și sentimente. Recunoașterea senzațiilor fizice, nevoilor relaționale și sentimentelor, îl va ajuta pe client să-și revendice propria sa experiență fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană receptivă care să cunoască și să comunice subiectului existența mișcărilor non-verbale, tensiunilor musculare, afectelor sau chiar a fantasmelor.

Confruntările ocazionale și binevoitoare, atent alese, constituie de asemenea o parte a recunoașterii. O confruntare înseamnă o afirmație sau o întrebare folosită de către terapeut pentru a aduce în conștiința clientului, decalajul dintre percepțiile și comportamentele sale, sau dintre credințele Scenariului său și evenimentele reale.

(Erskine, 1982b, 1991b). Atât pentru client cât și pentru terapeut, scopul confruntării este recunoașterea existenței, apoi semnificația comportamentelor, întreruperilor contactului, sau credințele scenariului. Pentru client, utilitatea confruntării este legată de descoperirea funcției psihologice a comportamentului sau a reacției defensive, și de validarea, de către terapeut, a semnificației sale arhaice. Confruntările nu sunt eficace decât dacă sunt făcute cu respect, fără a umili, în așa fel încât clientul să experimenteze că starea sa de bine a crescut.

Poate că a existat o vreme în viața clientului, când sentimentele sale și nevoile sale relaționale au fost recunoscute dar nu au fost validate. Validarea îi transmite clientului că afectul său, defensele, senzațiile fizice sau schemele comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa. Validarea creează o punte între cauză și efect; ea dă valoare idiosincraziilor individuale și felurilor de a fi în relație. Pentru client, ea scade posibilitatea de a se îndepărta de sau de a a-și nega, interior, semnificația afectelor, a senzațiilor fizice, a amintirilor sau a viselor. Ea susține clientul în valorizarea experienței sale fenomenologice și în comunicarea transferențială a relației care îi este necesară, ceea ce are ca efect creșterea stimei de sine.

În ceea ce privește normalizarea, ea vizează să schimbe felul în care clienții și ceilalți își clasează sau își definesc propria experiență interioară, sau tentativele comportamentale de a ieși dintr-un impas, plecând de la o perspectivă patologică, sau fondată pe "ceva nu e în regulă cu mine", pentru a trece la o perspectivă care respectă încercările arhaice de rezolvare a conflictelor.

Poate fi esențial ca terapeutul să contra argumenteze mesajele societății sau mesajele parentale de tipul "ești un idiot dacă îți este frică" cu "oricui i s-ar fi făcut frică în această situație". Toate flash-back-urile, fantasmele bizare și coșmarurile, la fel ca și alte momente de confuzie, panică și atitudinile defensive sunt fenomene normale atunci când facem față unor situații anormale. Este imperativ ca terapeutul să comunice clientului că trăirea lui este o reacție defensivă normală – o reacție pe care mulți oameni ar avea-o dacă ar trăi experiențe de viață similare.

Prezența este oferită prin reacțiile continue și armonizate ale terapeutului la expresiile verbale și non-verbale ale clientului. Ea intervine atunci când comportamentul și comunicarea psihoterapeutului respectă și crește integritatea clientului. Prezența include receptivitatea terapeutului la afectul clientului – adică primirea impactului emoțiilor, acceptarea stării de emoție rămânând în același timp pregătit să răspundă impactului emoțiilor clientului fără să devină angoasat, deprimat sau furios. Pentru terapeut, prezența este o expresie a contactului intern și extern. Ea comunică faptul că terapeutul este responsabil, de încredere și că orice client se poate baza pe el. Forța transformatoare a psihoterapiei orientată –pe- relație este posibilă datorită prezenței depline a terapeutului. Prezența descrie felul în care terapeutul va oferi o relație interpersonală sigură. Mai mult decât o simplă comunicare verbală, prezența este o comuniune între client și terapeut.

Prezența crește atunci când terapeutul se detașează de propriile nevoi, sentimente, fantasme și speranțe și când se așează în locul și în rolul clientului. Prezența presupune, în egală măsură, și opusul detașării, adică știința de a fi în plin contact cu propriile reacții și cu propriul proces intern. Viața terapeutului, nevoile sale relaționale, sensibilitatea, teoriile, experiența sa profesională, propria sa psihoterapie și lecturile sale, toate acestea vor forma reacții unice față de fiecare client. Prezența implică, din partea terapeutului, ca în același timp, să contribuie cu plinătatea experiențelor sale în relația terapeutică, să se detașeze de sine și să se centreze pe trăirile clientului.

De asemenea, prezența include și capacitatea terapeutului de a-și permite să fie manipulat și modelat de client, atunci când lucru îl ajută pe client în exprimarea sinelui. Clienții se vor juca cu noi, psihoterapeuții eficienți, și vom deveni întru totul argila care va fi frământată și modelată pentru a se ajusta la exprimarea lumii intrapsihice a clientului, spre crearea unui nou sentiment de sine și a unui sine-în-relație. (Winnicott, 1965)

Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează experiența fenomenologică a clientului, sistemul său de organizare și integritatea sa, este antidotul pentru toxicitatea relativă a necunoașterii existenței, a semnificației sau a responsabilității de a rezolva rupturile relației-în- contact. Prezența concretă și armonizată a terapeutului va contrabalansa necunoașterea clientului a propriei sale valori (Erskine, 1994).

Juxtapunerea
Psihoterapeutul implicat și sensibil la necesitatea relației terapeutice, poate stimula reacția clientului la juxtapunerea dintre contactul armonizat oferit de terapeut și amintirile emoționale ale dizarmoniilor trecute (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea constă în contrastul dintre ce este furnizat de terapie, cum ar fi sensibilitatea reciprocă și armonizată în relația terapeutică, și ceea ce clientul a avut nevoie la un moment dat, ceea ce a sperat cu disperare și nu a avut ocazia să trăiască. Acest fapt reprezintă o provocare pentru sistemul Scenariului clientului și pentru homeostaza sa psihologică. (Bary&Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile emoționale pe care clientul riscă să încerce să le evacueze din conștient. Clientul poate reacționa la existența juxtapunerii respingând terapeutul după o întâlnire apropiată, reproșându-i că s-a concentrat pe propria "nevoie", ajungând cu întârziere la o ședință sau chiar anulând o ședință, după ce în precedenta clientul și-a permis să depindă de reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de sensibilitatea sa la nevoile relaționale.

Acest tip de reacție la juxtapunerea implicării armonizate a terapeutului și a amintirilor emoționale ale clientului poate să indice că psihoterapeutul conduce terapia mai repede decât poate clientul să-și integreze experiența. În cazurile de abuzuri sexuale sau de tratamente fizice rele, sau de traumatisme cumulative legate de o dizarmonie îndelungată în termeni de afect și de nevoi relaționale, reacțiile clientului la juxtapunere pot indica de asemenea că intensitatea implicării terapeutice este prea mare pentru a permite un sentiment de securitate. Reacția la juxtapunere se produce atunci când sistemul defensiv al clientului, sau modul său de a face față sunt relaxate, iar funcțiile de autoapărare sunt transferate asupra relației terapeutice mai repede decât o permite procesul homeostazic. Implicarea sensibilă a terapeutului constă în ajustarea continuă a armonizării ritmice și afective, a sensibilității la nevoile relaționale și a respectului pentru funcția homeostazică a integrității clientului și a modului în care acesta face față.

Rezumat

O psihoterapie a relației, orientată pe contact, care se centrează pe anchetă, pe armonizare și implicare, corespunde nevoii actuale a clientului de o relație hrănitoare din punct de vedere emoțional, care să fie restauratoare și care să ofere sprijin. Scopul vizat de acest tip de terapie este integrarea experiențelor încărcate de afect și de Stări ale Eului fragmentate, și o reorganizare intrapsihică a credințelor clientului, fixate asupra sieși, asupra celorlalți și asupra calității vieții sale.
Contactul va facilita dizolvarea defenselor și integrarea părților neintegrate ale personalității. Prin contact, experiențele neintegrate, inconștiente și nerezolvate devin parte integrantă a unui sine coerent. În psihoterapia integrativă, conceptul de contact este punctul central de la care pleacă toate intervențiile clinice. Transferul, regresia în termeni de Stări ale Eului, activarea influenței intrapsihice a introiecției, și prezența mecanismelor de apărare și a sistemului de credințe ale Scenariului, sunt elemente care trebuie înțelese ca indicatori de deficit anteriori în relație și în contact. Contactul intrapsihic și interpersonal devine posibil atunci când clientul experimentează că terapeutul (1) rămâne armonizat la ritmul, afectul și nevoile sale, (2) este sensibil la funcționarea psihologică a clientului la diferite vârste de dezvoltare, (3) respectă fiecare întrerupere de contact și defensa auto-protectoare, (4) este interesat să înțeleagă felul în care clientul construiește sensul.

Cele patru dimensiuni ale funcționării umane – dimensiunea afectivă, comportamentală, cognitivă și fiziologică – sunt un ghid important atunci când este vorba de a determina unde este deschisă sau închisă o persoană față de contact și deci la sprijinul terapeutului. Unul dintre scopurile majore ale psihoterapiei integrative este să folosească relația terapeut/client – capacitatea de a crea contacte în prezent – ca pe o cale de acces spre relații satisfăcătoare cu cei din jur, și spre un sentiment de sine deplin și unificat.

Unul din principiile după care se ghidează psihoterapia integrativă, orientată-pe-contact, este respectul integrității clientului. Prin respect, blândețe, compasiune, și menținând contactul, stabilim o prezență personală și facem posibilă o relație interpersonală permițând afirmarea integrității clientului.
Metodele care alină conflictul intrapsihic, facilitează vindecarea Scenariului, rezolvă transferul și promovează integrarea unui Eu fragmentat, sunt bazate pe credința că vindecarea se produce în principal prin contactul interpersonal al relației terapeutice.

Doar cu integrarea devin posibile spontaneitatea și flexibilitatea în orice moment, rezolvarea problemelor vieții și conectarea la ceilalți.

Dr. Richard G. Erskine și Rebecca L. Trautmann, R.N., M.S.W., sunt co-directori ai Institului de Psihoterapie din New York. Ei sunt Analiști Tranzacționali, Traineri și Supervizori în câmpul clinic.

Dacă doriți să preluați părți din articol, vă rog să vă adresați lui Richard Erskine,
Institute for Integrative Psychotherapy, 500E.85th Street, New York, NY 10028, USA.
Tel. 212-734-5291 ; Fax 212-879-6618 ; E-mail : 72233.37 acompuserve.com

BIBLIOGRAFIE
Bach, S. (1985) Narcissistic states and the therapeutic process. New York : Jason Aronson

Bary, B.B., & Hufford, F.M. (1990) The six advantages to games and their use in treatment. Transactional Analysis Journal, 20, 214-220

Basch, M.F. (1988) Understanding psychotherapy : The science behind the art. New York : Basic Books

Bergman, S.J. (1991) Men's psychological development : A relationship perspective. Works in progress, n°48. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College

Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy : A systematic individual and social psychiatry. New York : Grove Press

Berne, E. (1964) Games people play : The psychology of human relationships. New York : Grove Press

Berne, E. (1972) What do you say after you say hello ? : The psychology of human destiny. New York : Grove Press

Bowlby, J. (1969) Attachment. Volume 1 of Attachment and loss. New York : Basic Books

Bowlby, J. (1973) Separation : Anxiety and anger. Volume II of Attachment and loss. New York : Basic Books
Bowlby, J. (1980) Loss : Sadness and depression. Volume III of Attachment and loss.New York : Basic Books

Buber, M. (1958) I and Thou (R.G. Smith, Trans.) New York : Scribner. (original work published 1923)

Clark, B.D. (1991), Empathic transactions in the deconfusion of child ego states. Transactionel Analysis Journal, 21, 92-98

Erskine, R.G. (1975) The ABC's of effective psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 5, 163-165

Erskine, R.G. (1980) Script cure : behavioral, intrapsychic and physiological. Transactional Analysis Journal, 10, 102-106

Erskine, R.G. (1982a) Supervision of psychotherapy : Models for professional development. Transactional Analysis Journal, 12, 314-321

Erskine, R.G. (1982b) Transactional Analysis and family therapy. In A.M. Horne & M.M. Ohlsen and contributors, Family counseling and therapy (pp. 245-275).Itasca, IL : F.E. Peacock Publishers

Erskine, R.G. (1987) A structural analysis of ego : Eric Berne's contribution to the theory of psychotherapy. In Keynote speeches : Delivered at the EATA conference, July 1986, Noordwikerhout, The Netherlands, Geneva, Switzerland : European Association for Transactional Analysis

Erskine, R.G. (1988) Ego structure, intrapsychic function and defense mechanisms : A commentary on Eric Berne's original theoretical concepts. Transactional Analysis Journal, 18, 15-19

Erskine, R.G. (1989) A relationship therapy : developmental perspectives. In B.R. Loria (Ed),Developmental theories and the clinical process : Conference proceedings of the Eastern Regional Transactional Analysis Conference (pp.123-135). Madison, WI : Omnipress
Erskine, R.G. (1991a) The psychotherapy of dissociation : inquiry, attunement and involvement.In B.R. Loria (Ed), The Stamford papers : Selections from the 29th Annual International Transactional Analysis Association Conference (pp. 53-58). Madison, WI : Omnipress.

Erskine, R.G. (1991b) Transactional analysis and family therapy. In A.M. Horne & J.L. Passmore & contributors, Family counseling and therapy (2nd ed) (pp. 498-529). Itasca, IL : F.E. Peacock Publishers

Erskine, R.G. (1991c) Transference and transactions : Critique from an intrapsychic and integrative perspective. Transactional Analysis Journal, 21, (63-76)

Erskine, R.G. (1993) Inquiry, attunement and involvement in the psychotherapy of dissociation. Transactional Analysis Journal, 23, (184-190)

Erskine, R.G. (1994) Shame and self-rightneousness : Transactional analysis perspectives and clinical interventions. Transactional Analysis Journal, 24 (86-102)

Erskine R.G. (1995, August) A transactional analysis theory of methods. Keynote speech presented at the 33re Annual Conference of the International Transactional Analysis Association, San Francisco, CA. (Also available as a cassette recording KN-2 from Repeat Performance, Hobart, IN)

Erskine, R.G. & Moursund, J.P. (1988) Integrative psychotherapy in action. Newbury Park, CA : Sage Publications

Erskine, R.G. & Trautmann, R.L. (1993) The process of integrative psychotherapy. In B.R. Loria (Ed.), The boardwalk papers : Selections from the 1993 Eastern Regional Transactional Analysis Association Conference (pp. 1-26). Madison, WI : Omnipress

Erskine, R.G. & Zalcman, M.J. (1979) The racket system : A model for racket analysis. Transactional Analysis Journal, 9, (51-59)

Fairbairn, W.R.D. (1952) An object-relations theory of the personality. New York : Basic books

Fraiberg, S. (1982) Pathological defenses in infancy. Psychoanalytic Quarterly, 51, (612-635)

Guntrip, H. (1971) Psychoanalytic theory, therapy and the self. New York, Basic Books

Khan, M.M.R. (1963) The concept of cumulative trauma. In R.S. Eissler, A. Freud, H. Hartman & M. Kris (Eds.), Psychoanalytic study of the child, XVIII (pp. 286-306). New York: International Universities Press

Kohut, H. (1971) The analysis of the self. New York: International Universities Press

Kohut, H. (1977) The restoration of the self: A systematic approach to the psychoanalytical treatment of narcissistic personality disorder. New York : International Universities Press

Miller, J.B. (1986) What do we mean by relationships ? Works in progress, n°22. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College

Perls, F.S. (1944) Ego, hunger and aggression : a revision of Freud's theory and method. Durban, RSA : Knox Publishing

Perls, F.S, Hefferline, R.F., and Goodman, P. (1951) Gestalt therapy : Excitement and growth in the human personality. New York: Julian Press

Rogers, C.R. (1951) Client-centered therapy: its current practice, implications an theory. Boston : Houghton Mifflin

Stern, D.N (1985) The interpersonal world of the infant: a view from psychoanalysis and developmental psychology. New York : Basic Books

Stern, S (1994) Needed relationships and repeated relationships: an integrated relational perspective. Psychoanlytic Dialogues, 4(3), 317-345
Stolorow, R.D., Brandschaft, B. & Atwood, G.E (1987) Psychoanlytical treatment: An intersubjective approach. Hillsdale, NJ : The Analytic Press

Sullivan, H.S. (1953) The interpersonal theory of psychiatry (H.S. Perry & M.L. Gawel, Eds.) New York: Norton

Surrey, J.L. (1985) The self-in-relation: A theory of women's development. Works in progress, N°13. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College

Trautmann, R.L.& Erskine, R.G. (1981) Ego state analysis : A comparative view. Transactional Analysis Journal, 11, 178-185

Winnicott, D.W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment: Studies in the theory of emotional development. New York: International Universities Press

Wolf, E.S. (1988) Treating the self: Elements of clinical self psychology. New York : Guilford Press

.................................................................

[1]termen împrumutat din vocabularul Gestalt Terapiei.

[2]Idem

[3]în engleză "to be impacted".

©2013-2016 - Asociatia de Psihoterapie Integrativa si Psihologie Clinica (APIPC)