facebook

Terapia pierderii

Psihoterapeutul Cristian Petrescu vorbeşte despre terapia pierderii: acesta explică ce sunt traumele emoţionale şi ce urme pot lăsa ele în comportamentul nostru. De fiecare dată când ne confruntăm cu o pierdere este important să nu pierdem şi lecţia oferită de viaţă.

Cristian Petrescu şi-a început parcursul în carieră ca orice student de rând ieşean, după ce a absolvit cursurile Facultăţii de Psihologie a considerat că vrea să ştie mai mult despre conflicte, despre cum pot fi acestea explicate şi aplanate şi a urmat un master în această problematică. Nu s-a oprit aici, a dorit să ştie mai mult şi despre psihoterapia sistemului familial şi a urmat un curs în Norvegia la Trondheim. Lucrează ca psiholog clinician de mai bine de 20 de ani, iar în ultimii 15 ani a ajutat prin psihoterapie nenumărate persoane.

cristian petrescu

- Ce este psihoterapia?

- Psihoterapia se ocupă cu gestionarea situaţiilor din viaţa unui om care produc disconfort şi care nu au legătură cu corpul fizic. De acesta din urmă se ocupă medicul, dacă avem un disconfort biologic ne vom duce la medic, dacă avem un disconfort psihologic nu ne vom duce la medic pentru că nu s-a inventat o pastilă care să-mi răspundă la întrebările mele despre viaţă şi atunci e nevoie de un demers psihoterapeutic.

- Cum vine psihoterapia în sprijinul oamenilor?

- Psihoterapia vine pentru a debloca persoanele din situaţii de disconfort, psihoterapia oferă anumite soluţii, nu înseamnă că deţine panaceul universal şi orice lucru ţi se întâmpla vino la psihoterapeut că el le va rezolva, din contră psihoterapia este o situaţie de colaborare între specialist şi persoana care are o nevoie, în care efortul de fapt nu revine psihoterapeutului, mulţi cred că merg la psihoterapeut şi el o să facă ceva să se rezolve tot, eu am să stau cuminte pe scaun şi el o să facă tot. Nu! Nu e asa, e nevoie de colaborare.

-Să vorbim despre pierdere, cum aţi defini pierderea?

- Există multe moduri de a defini pierderea eu însumi a-şi defini-o ca un proces firesc al vieţii noastre, orice zi nouă e un câştig, orice zi trecută e o pierdere, nu putem să întoarcem timpul. Odată ce trece copilăria, intrăm într-o altă etapă a vieţii, am pierdut deja inocenţa, odată ce înaintăm începem să avem o mulţime de alegeri şi orice alegeri facem de fapt am pierdut celălalt mod de a fi, fiecare alegere a noastră se traduce printr-o pierdere, însă acestea sunt pierderi conştiente, controlate. Pierderea care produce un proces negativ este pierderea neaşteptată, pierderea care nu era pusă în niciun fel de plan în traseului vieţii noastre, în acest caz vorbim despre o pierdere traumatică.

- Există mai multe tipuri de pierderi?

- O da! Sunt mai multe tipuri de pierderi. Trebuie în primul rând să vorbesc despre pierderea care este relaţionată cu identitatea persoanei, adică pierderile care au legătură cu cine sunt eu, care au legătură cu planurile pe care mi le-am făcut, cu ce vreau să devin. Pierderile cu privire la modul de trai (avorturi spontane, accidentele de orice tip) sunt pierderi ca schimbă total stilul de viaţă al unei persoane. Dacă vorbim de exemplu despre incendiu de la Bucureşti, care a avut loc la clubul Colectiv, acolo avem o pierdere cu impact traumatic de tip existenţial. Acel eveniment schimbă viaţa celor rămaşi, a supravieţuitorilor, rudelor acestora. Există pierderi de identitate sau de statut, aici putem vorbi despre retrogradări, despre abuzuri, divorţuri, emigrări, separări. Există pierderi de funcţionare care apar în urma unor boli şi există şi cazuri în care se combină o serie de pierderi şi atunci vom vorbi de traumă cumulativă.

- Dacă tot aţi amintit, cum se explică impactul atât de mare pe care l-a avut incendiul de la Colectiv asupra populaţiei?

- S-a făcut o analiză a unor tragedii de către experţii în psihologia socială. S-a făcut o paralelă între ceea ce s-a întâmplat cu Turnurile Gemene şi atentatele cu bombă de la metroul londonez. Experţii au concluzionat că impactul atentatelor cu bombă a fost mai mare, argumentul cel mai important adus în sprijinul acestei concluzii constă în gradul în care privitorul, se recunoaşte şi el că ar fi putut fi acolo victimă. În cazul Turnurilor Gemene, sediu al marilor oameni de afaceri, a existat un şoc, erau nişte simboluri ale Americii, dar omul de rând, omul obişnuit, nu rezona cu posibilitatea de a avea un birou în clădirea respectivă pe când în metroul londonez orice om, orice cetăţean foloseşte metroul, în Londra chiar şi primul ministru merge cu metroul. Pe această explicaţie vine şi tragedia de la clubul Colectiv, adică există în toate straturile de vârstă oameni care se recunosc în posibila pierdere, oameni de toate pregătirile profesionale, şi atunci această mare reprezentativitate a oamenilor care se regăsesc în situaţia respectivă duce la asemenea reacţii.

- Cât de des vă confruntaţi cu această situaţie, cât de des aveţi de vindecat pierderi?

- Din punctul meu de vedere aş putea spune că orice adresare către cabinetul de psihoterapie are legătură cu pierderea, ori am pierdut ceva şi consider că e iremediabil, mă deranjează foarte mult şi dezvolt un blocaj adică rămân la elementul din trecut care a perturbat mersul firesc al vieţii, fie există o ipoteza a pierderii unor lucruri din viitor. Există o pierdere de tip logic, un lucru pe care îl aveam şi l-am pierdut şi o pierdere de tip psihologic adică doar ipoteza pierderii unor lucruri. Chiar dacă oamenii nu formulează în felul acesta eu văd ca şi proces implicit al celor care se adresează psihoterapiei şi o discuţie despre pierdere şi despre ipotezele unei pierderi. - Este mai predispusă o categorie de persoane pierderilor? Există anumite persoane mai vulnerabile în faţa pierderilor? - Nu! Vulnerabilitatea este aceeaşi numai că există factori favorizanţi, factori de risc şi factori de echilibru. Există persoane a căror viaţă are o expunere la factorii de risc mai mare şi persoane a căror viaţă nu implică aceşti factori de risc. Doar prin prisma acestui fapt putem discuta de diferenţe în faţa pierderilor.

- Este diferit conceptul de pierdere de la o persoană la alta?

- Există persoane care în funcţie de vulnerabilitatea preexistentă au diverse reacţii în faţa pierderilor. Aici ar trebui să discutăm un pic şi despre toleranţa la frustrare. Există două tipuri de reacţii, reacţii adaptative şi reacţii dezadaptative. Ca un predictor putem spune că cei care au reacţii dezadaptative la frustrare vor face ca pentru ei o simplă pierdere să aibă un impact traumatic, iar cei care au o reacţie adaptativă la frustrare vor gestiona mult mai bine pierderea.

- Pot lăsa pierderile experimentate în trecut urme în comportamentul adulţilor?

- Cu siguranţă, după cum am spus şi asta este lucrul pe care îl discut foarte des în cabinet cu pacienţii, pot acţiona din convingere sau pot acţiona din cunoaştere. Cei mai mulţi oameni, din păcate acţionează din convingere care este limitată doar la experienţa lor de viaţă, pe când în cazul cunoaşterii aceasta este validată ştiinţific. Da! Orice traumă va avea o expresie comportamentală la cei care au trăit-o pentru că registrul de convingeri se schimbă odată cu trăirea acelui eveniment. Există nişte etape descrise când trăim o pierdere şi o traumă: negarea, furia, acceptarea şi strategia. Pierdem ceva, dar nu pierdem lecţia, asta este foarte important.

- Care este primul pas pentru a depăşi o pierdere?

- Primul pas pentru a depăşi o pierdere este înţelegerea şi analiza reală a evenimentului, situaţiei în care ne aflăm şi înţelegerea faptului că există părţi afectate, există părţi care nu vor mai fi niciodată recuperate şi există părţi neatinse, părţi sănătoase. Există partea afectată, dar care se poate vindeca, partea pierdută total şi părţi care sunt neatinse şi acolo există resurse pe care trebuie să le utilizăm pentru a gestiona ceea ce trăim noi, pierderea în sine. Uneori oamenii sunt orbiţi de durerea imediată pierderii şi nu reuşesc să se concentreze corect şi să vadă aceste trei părţi. Rolul psihoterapeutului acesta este să îi ajute să facă distincţia între toate rolurile vieţii unei persoane.

- Care sunt etapele depăşirii unei pierderi?

- Important este să acceptăm şi să ajungem la strategie. Să punem la cale o strategie care să activeze mecanismele rezilienţei, rezilienţa este capacitatea de a funcţiona normal în ciuda faptului că am experimentat un eveniment traumatic. Se lucrează la stima de sine, se lucrează la păstrarea sau crearea unei reţele sociale, pentru că este foarte important să nu fim singuri când trecem printr-o astfel de perioadă.

- Există şi cazuri în care anumite persoane îşi impun o izolare, consideră ca doar prin resurse proprii pot depăşi evenimentul, ce e de făcut?

- O să facem diferenţa între solitudine şi izolare. Izolarea este ceva negativ iar solitudinea înseamnă decizia persoanei de a avea un răgaz, o pauză, un moment de respiro, este o alegere care trebuie să fie luată în cunoştinţă de cauză. Solitudinea este o alegere conştientă şi poate fi benefică în anumite cazuri.

Ce v-a atras spre psihoterapie?

În România sunt 3 profesii psi- psiholog, psihiatru şi psihoterapeut, eu am două profesii, prima cea de psiholog se obţine odată cu absolvirea facultăţii, iar dacă doreşti să devii psihoterapeut trebuie să urmezi cursuri post universitare care durează 4 ani sub egida colegiului psihologilor. Psihologia clinică înseamnă măsurarea unor componente ale psihicului (gândirea, atenţia, memoria, inteligenţa) toate astea sunt componente ale psihicului, ele pot fi măsurate. Pentru a învăţa cum să reacţionăm sau cum să gestionăm anumite lucruri din viaţa noastră care ne produc disconfort e nevoie de psihoterapie. Cam aceasta ar fi cauza pentru care m-am simţit atras de psihoterapie, dorinţa de a ajuta oamenii şi de a şti eu însumi cum să gestionez anumite momente dificile, neprevăzute.

Articol preluat din Ziarul Evenimentul

©2013-2016 - Asociatia de Psihoterapie Integrativa si Psihologie Clinica (APIPC)